Lumea de dincolo

● Vanskabte land / Godland (Danemarca-Islanda-Franța-Suedia, 2022), de Hlynur Pálmason.

Un cal moare în mijlocul cîmpului, iar asupra lui se abat ravagiile climei arctice. Un vulcan erupe în depărtare și colorează cerul cu jăratec. Un preot se chinuie să traverseze, în secolul al XIX-lea, un ținut deloc ospitalier, în compania cîtorva companioni de drum, pentru a construi o biserică. Pentru cineastul islandez Hlynur Pálmason, lumea nu se poate gusta decît prin mici epifanii asupra cărora bieții muritori nu au nici un fel de control. Godland este mai puțin un film despre credința acestui tînăr apostol danez angajat într-o misiune fără sens, așa cum puteau fi, la vremea lor, revelațiile cinematografice ale compatriotului Carl Dreyer, și mai mult un film despre traversare: lumea de dincolo nu e, aici, un loc metaforic, ci chiar acea linie nărăvașă a orizontului de dragul căreia oamenii noștri trec prin nenumărate cazne. 

Mai aproape de preocupările western-ului decît de orice avatar convențional al spiritualității, Godland vrea să se măsoare cu lumea. Filmul e cel mai bun atunci cînd dibuie o reală senzorialitate în miezul acestor peisaje apăsătoare de la atîta frumusețe, pe care protagonistul este chemat să le descopere cu pasul și cu forța brațelor golașe. Proba credinței, pentru Pálmason, e întîi de toate o probă fizică: dacă preotul ajunge să se îndoiască de sine, asta nu se întîmplă, ca în majoritatea filmelor cu prelați, din pricina vreunei tentații la păcat – ci pentru că împrejurimile îl doboară, exhibîndu-i slăbiciunile. Satana, în film, e cuibărit în gheața crevaselor, în vîntul aprig, în întinderile pe care nu se mai zărește nici un suflet. Să zicem deci că, dincolo de orice, Godland spune povestea unei cartografieri informale. El e interesat de calitatea terenului. De unde și senzația de voluptate a realului pe care Pálmason o presară ori de cîte ori personajele noastre întîlnesc un hop pe traseu. Cînd modesta caravană trece un rîu umflat, imaginea cailor care tropăie în apă, aflați la limita unui pericol cît se poate de concret, evocă turmele grandioase din Red River (1949) al unui Howard Hawks, acea bucurie aproape primitivă de a descoperi plinătatea lumii, la adăpost de orice trucaj.

Ce se schimbă ține mai cu seamă de o reținere a mizanscenei lui Pálmason, care nu vrea să exagereze cu nimic. Cînd un tovarăș se trezește înhățat de torent, îl regăsim deja rece, apoi trîntit într-o încropeală de mormînt. Hotărît dedramatizat, filmul lasă natura să dicteze, cu toanele sale de moment (o ploaie rece, o ceață prin care nu se întrevede nimic etc.). Desigur, există și un oarecare sentiment de déjà-vu în toată această întreprindere adesea prea calofilă, care arborează un format strîns al imaginii, cu un ochi la primele obiective foto (preotul este și fotograf). Bunăoară, un film care avea în centru tot un singuratic danez, Jauja (2016) al lui Lisandro Alonso, se pierdea în pusta argentiniană departe de lumea modernă, pentru a-și încheia socotelile cu western-ul. Avantajul pe care îl găsesc în Godland acum, cînd slow cinema-ul nu mai e la fel de viguros, ține de firea sa ceva mai conciliantă, care îl ferește de uscăciunea unei deconstrucții pursînge: filmul încetinește astfel ritmul cînd se pliază pe temporalitatea drumeției, ajungînd de-a dreptul fascinat de peisaj, apoi îl accelerează spre final, într-un montaj electrizant care nimerește o formă de transcendență.

Cu alte cuvinte, Godland pare că începe ca o a nu știu cîta variațiune pe un concept comod (politic sună a revizuire a narațiunilor dominante, financiar sună a rentabilitate prin absența marilor ansambluri de figuranți etc.): filmul de epocă în care faptul istoric e difuz, diluat, aproape neimportant; esențial e sentimentul unei lumi izolate de a noastră. Dar Pálmason injectează filmului o anumită invenție formală – turnajul devine, atunci, cronica anotimpurilor –, pe care o cuplează la o decență a tonului: suficient, în aceste vremuri ale conținuturilor standardizate, pentru a scoate Godland din anonimat. Venit după atîtea priviri care au făcut din peisaj sursa unor adevăruri tainice, mai tulburătoare decît orice glas omenesc, filmul nu poate pretinde că inovează. Dar crește în amintirea spectatorului ca un artefact retro despre întîlnirea cu duritatea pămîntului. Din punctul acesta de vedere, preotul, cu dorința sa de a fixa pentru eternitate tot ceea ce se mișcă – de la animale la trăsături faciale –, nu poate fi decît omul care aduce scandalul. Tîlcul său – acela de a accede la suflet prin portretistică și prin spovedanie – e complet inadecvat în acea lume sălbatică.

Godland este disponibil pentru vizionare pe HBO Max.

Victor Morozov este critic de film.