Post-traumă
● Revoir Paris (Franța, 2022), de Alice Winocour.
Pot oare imperativele unui cinema mainstream – rezoluții edificatoare, arcuri narative rotunde, actori în vogă – să căptușească o atrocitate reală, și tocmai de aceea aproape de neconceput? În Revoir Paris se dovedește că pot – dar lejeritatea cu care o fac ar trebui cel puțin să dea de gîndit. Cineasta Alice Winocour nu e prima care să se înhame la subiectul atentatelor teroriste de la Bataclan din 2015, însă voluptatea reconstituirii afișate de scenariu este măcar suspectă. Filmul ne oferă deopotrivă o secvență de suspans – în așteptarea momentului decisiv al primelor împușcături își permite chiar și un jump scare de modă veche – și un tratat dulceag despre vindecare. Ca atare, Revoir Paris se dovedește de la un capăt la celălalt tributar unor scheme convenționale de thriller și de romance. Nimic greșit aprioric în asta – numai că, grefîndu-se pe actualitatea cea mai traumatică, filmul face cam multe concesii de dragul „cinematografului”.
Transformînd o dramă reală, recentă, necicatrizată în „poveste”, Winocour deschide, vrînd-nevrînd, o discuție despre oportunism și obscenitate. Și asta în ciuda unui film care se ține departe de spectacolele grandioase pe care, nu o dată, „a șaptea artă” le-a stors din miezul ireprezentabilului. Riscul însă e real: nici nu e nevoie de un Clint Eastwood pentru a ne aminti cît de ușor se poate monetiza acest șantaj „cu realitatea” – cît de ușor durerea unora poate însemna, la o adică, o poartă spre faimă. Revoir Paris jenează totuși pe căi mai subtile. De pildă, prin felul în care aplatizează viața protagonistei sale – partenerul său e lașul de serviciu, insul care nu doar că nu înțelege amploarea traumei, dar (hélas!) mai și comite adulter – astfel încît momentul atentatelor să pice la fix, ca un portal spre o viață nouă, mai bună. Apoi, prin pretenția de a ne vinde această morală à l’eau de rose despre reziliență și speranță drept exemplară pentru întreaga colectivitate afectată de eveniment.
Departe de mine de a sări cu interdicția. În definitiv, totul e filmabil. Însă ceva nu se leagă în această dorință de a impune aici un star, o narațiune unică, în locul unor voci mai puțin excepționale, mai puțin eficiente. Chiar și atunci cînd Revoir Paris se interesează într-adevăr cu alte perspective asupra momentului, o face la nivel de lozincă, din dorința de a trece o bifă în dreptul căsuței cu „pluralitate a punctelor de vedere”, „diversitate a emoțiilor resimțite”. Dar poate cel mai supărător e atunci cînd filmul încearcă să „vadă în altă parte”, acordînd o partitură semnificativă unui sans-papiers de culoare (Amadou Mbow) care vinde tinichele în fața Turnului Eiffel și, în acea seară, lucra la negru în bucătăria restaurantului. Filmul execută aici o piruetă grăbită, înlănțuind trei cadre cu cartierele „populare” din nordul Parisului în care se amestecă exotism și alteritate absolută și încercînd să livreze un gînd cu atît mai acuzator la adresa „clasei albe exploatatoare” cu cît el servește la a ne liniști conștiința.
În fond, acest pasaj subliniază mai limpede decît ar fi fost cazul că Winocour nu este de aici – și nu doar atît, dar nici nu are vreun interes să cunoască acest „aici” dincolo de obligațiile unor sesiuni de pitching sau de datoria simbolică față de anumite sensibilități contemporane, care amintesc că viața nu se oprește la cartierele burgheze din centrul Parisului. Pînă la urmă, Revoir Paris merită analizat ca studiu de caz și prin prisma foarte concretă a titlului: căci nu e vorba doar de a revedea un oraș care persistă în ciuda infamiei – altă învățătură călduță de care filmul se achită prin cadre cu restaurante în care „viața a continuat” –, ci și de a revedea Parisul la cinema, chestie simultan mai măruntă și mai ambițioasă. Privind în față străzile gentrificate ale centrului, făcîndu-și din localurile pentru cei cu dare de mînă cartier general, filmul revine în acele locuri pe care, de la atîta hiper-turistizare, cinema-ul de autor le-a abandonat și le-a lăsat în seama filmelor cu buget. Dar experiența rămîne întrucîtva sterilă, fiindcă nu poate decît să convoace aceeași imagerie lucioasă a unui oraș exclusivist, de tip carte poștală.
Bărbatul atrăgător cu aere de bad boy (Benoît Magimel), adolescenta fragilă și visătoare (Nastya Golubeva Carax, mic clin d’œil cinefil), femeia care nu își poate stăpîni furia etc.: Revoir Paris este populat de toate aceste figuri pe care, întîmplător, ne așteptam să le regăsim în mijlocul tragediei. De unde? Din toate filmele care, precedîndu-l pe acesta, au impus un șablon al identificării cu o serie de caractere-umbrelă apte să netezească orice asperitate, orice incongruență. În acest context, pînă și concilierea, vindecarea sau amintirea devin cuvintele de ordine ale unei noi-vechi ideologii: cea a fericirii obligatorii.
Revoir Paris este disponibil pe HBO Max.
Victor Morozov este critic de film.
