Pînă la capătul drumului
● Pidä huivista kiinni, Tatjana / Take Care of Your Scarf, Tatiana (Finlanda-Germania, 1994), de Aki Kaurismäki.
Take Care of Your Scarf, Tatiana reprezintă o bună poartă de intrare în cinema-ul finlandezului Aki Kaurismäki. Cu atît mai bună cu cît pare să reunească mai toate elementele universului său recognoscibil, chemate aici să orbiteze în jurul unei dramaturgii fără o miză solidă. La limita exercițiului de stil, acest film turnat pe peliculă alb-negru, care abia dacă durează o oră, reprezintă efortul concentrat al unui trubadur alcoolizat și melancolic de a merge pe propriile urme – unele care ne poartă într-o țară sustrasă timpului linear, în care unicul act existențial cu noimă este așteptarea. Eroii lui Kaurismäki nu doar că nu mai păstrează nimic din eroismul clasic al acțiunilor concrete; ei plutesc într-o durată incertă, populînd un spațiu imanent alcătuit, parcă, din reziduuri de referințe și frînturi ale tropilor narativi. Nimic nu e văzut pentru prima oară aici, fiindcă totul revine: revine din alte filme și din alte timpuri, cele în care evenimentul cu miez încă era posibil.
Redus la această stază perpetuă, filmul de față e cel mai apropiat de o potențială artă poetică a autorului. Barurile-i servesc drept refugiu, iar drumul care continuă la infinit e un orizont amăgitor. Acești patru protagoniști – doi bărbați taciturni, două femei care nu știu să le spargă seiful mutismului – sînt aidoma unor ghizi prin lumea lui Kaurismäki: de la climatul familial abuziv (o mamă dominatoare pe care fiul, dintr-un impuls succint, o încuie pur și simplu în debara, apoi îi înșfacă banii și pleacă) la portul care ascunde drama depărtărilor, ei parcurg traseul obligatoriu dinspre iluzia aventurii înspre resemnarea cu propriul destin care, într-un fel, nici nu e atît de tragic.
Căci acești eroi vin deja din timpul de după. Realizat în 1994, Tatiana constituie, la o adică, un film istoric, fiindcă motorul său principal e o excursie pînă în URSS. Dar el e, totodată, și un film văduvit de încrederea în istorie și în marile sale narațiuni. E ca și cum acești oameni ar întrupa așa-zisul après-coup: nu doar în urma destrămării imperiului, ci și în urma aventurilor devenite între timp imposibile, în urma rock’n’roll-ului care mai trăiește doar pe televizor, ba chiar și în urma iubirii nebune. În fond, filmul vorbește despre condiția de a ajunge mereu prea tîrziu. Elanurile sale sînt minore chiar și cînd schimbă totul (unul dintre bărbați decide să rămînă în Estonia), dezamăgirile sale sînt minore chiar și cînd secătuiesc sufletul (celălalt se întoarce, singur, de unde a plecat). Pînă și contactul cu Uniunea Sovietică nu are nimic din tensiunea unei penetrări, a unui clash cultural: intrați în țară firesc, într-o Volga lucioasă, pe feribot, oamenii noștri parcurg un spațiu ploios și tern în cîteva cadre scurte, fără nimic din furia denunțurilor care, în aceeași perioadă, cotropea estul Europei.
Referințele lui Kaurismäki fac din Finlanda un loc de-a dreptul implauzibil, pierdut undeva între amintirea Americii și posomoreala URSS-ului. Totul, aici, se experimentează întîi de toate la nivel estetic: un bar sărăcăcios, adîncit în liniștea nopții; un hotel fără pretenții; peisajul terenurilor virane – butaforie tratată ca atare, care trimit la fantomele beatnicilor și la plecările hai-hui, din care a rămas numai o promisiune apusă, un decadentism cool, lipsit de substanță. Pînă și actorul Mato Valtonen, fiul dezabuzat, evocă un Doppelgänger cu gușă al lui John Travolta, rătăcit printre pădurile de conifere.
Se poate spune, într-adevăr, că Tatiana e mai aproape de ideea manierismului – o trecere în revistă a obsesiilor de suprafață – decît de o operă care inventează cu adevărat. Totul, în film, se simte deliberat ca o glumă. Dar e acesta un lucru de condamnat? Dimpotrivă, mai ales cînd el vine de la un artist precum Kaurismäki, care a transformat tensiunea dintre mirajul lucrurilor (forma lor aproape gratuită) și greutatea lor (sfîșierea sufletească pe care abia dacă o putem intui) într-o forță a cinema-ului practicat. Deloc volubili sau expansivi, acești bărbați nici prea macho, nici prea romantici poartă pe umeri povara unui spațiu fără identitate, care caută să se înțeleagă pe sine. Femeile, aici, sînt cele care dau direcția. Și poate că această (pseudo-)întîlnire cu celălalt e suficientă pentru ca filmul să descopere un magnetism al – iertați-mi cuvîntul hiperbolic – dragostei adevărate, cea care se naște din timiditate și teamă de cuvinte și se desăvîrșește obligatoriu în hors-champ. „Pseudo”, pentru că cineastul alege două colaboratoare uzuale – Kati Outinen și Kristi Tykkylainen – pentru a juca rolul unor femei din Estonia și, respectiv, Kazahstan: o altă glumă care trimite la un univers conținut în el însuși, făcut din permutări infinite, un univers în care nimic nu mai e credibil, dar totul rămîne posibil. Între nostalgie și fantezie, Tatiana curge prin fața ochilor noștri ca un vis dureros și se prea poate ca acest vis să fie chiar matricea de bază a cinema-ului însuși.
Take Care of Your Scarf, Tatiana este disponibil online, pe MUBI, în cadrul unei ample retrospective dedicate lui Aki Kaurismäki.
Victor Morozov este critic de film.
