Vîntul prin pixeli
● Knit’s Island (Franța, 2023), de Ekiem Barbier, Guilhem Causse, Quentin L’Helgouac’h.
Documentarul Knit’s Island pornește de la o ipoteză tot mai de preț astăzi: aceea că, pînă și în absența sa efectivă, tot cinema-ul este spectrul omniprezent al producțiilor audiovizuale revărsate în prezent pe ecranele noastre mici și mari. Altfel spus, chiar și dacă cinema-ul ar dispărea (lucru, oricum ai da-o, extrem de improbabil), uneltele, reflexele și abilitățile obținute în urma experienței sale ne-ar ajuta să vedem mai clar în jurul nostru. Această deplasare, să fim convinși, e cinefilă chiar și atunci cînd proclamă potențiala tragere pe linie moartă a subiectului său: ca o confirmare că, pe terenul tot mai valonat al imaginii actuale, filtrul cinematografic aplicat tuturor lucrurilor continuă să reprezinte cea mai bună școală a privirii.
Dacă n-am fi în 2023, ci cu vreo două decenii în urmă, contactul cu Knit’s Island ar provoca un șoc. Astăzi, însă, el ne apare ca o radicalizare firească a acelor intuiții care au permis lărgirea paradigmei cinematografice pînă în punctul în care, în loc de „a șaptea artă”, ne-am trezit că vorbim despre audiovizual. Alcătuit în proporție covîrșitoare din imaginile unui joc video – numai cadrele de final ne readuc înspre realitate –, Knit’s Island rămîne, în mod incontestabil, rodul unei priviri care se trage din film. Practic, nu doar că cineaștii Ekiem Barbier, Guilhem Causse și Quentin L’Helgouac’h decid să proiecteze aceste imagini „barbare” într-o sală – lucru care, în sine, e suficient pentru a ne face să le privim altfel –, dar ne și ghidează prin universul învestit cu o atenție la vocabularul filmic: că vorbim despre plăcerea înregistrării firelor de iarbă ce unduiesc în bătaia vîntului sau despre arcul narativ descris, proiectul se citește ca un documentar animat de căutările care – de la tempo la atmosferă și de la emoție la montaj – fac ca un film să acționeze asupra noastră cu o nebănuită putere.
Dar e mai mult decît atît. Căci meritul lui Knit’s Island ține de abilitatea cu care împacă un dublu proces de hibridizare: întîi, între două medii despre care am înțeles dintotdeauna că s-au influențat reciproc (ajunge să vedem un joc video precum L.A. Noire [2011], care preia cu lăcomie din vasta istorie a filmului noir), fără a ști însă dacă pot fuziona pînă la capăt, într-o suprapunere de formate care să le tensioneze reciproc limitele; și apoi, între o formă de realitate și un strat de virtual care, mai mult decît oricînd, par scena unei confuzii generate, la o adică, de însăși producția abundentă de imagini a erei noastre. În acest sens, ce vedem nu este doar despre plierea acestui univers – preluat din jocul de tip MMORPG (Massively multiplayer online role-playing game) DayZ, al producătorului ceh Bohemia Interactive – pe cerințele de structură și stare specifice unui film, cu toate că nici acest aspect nu trebuie neglijat: vezi superbul cadru în care două avataruri se îndepărtează de protagonist în mașina lor veche, iar filmul lasă această panoramă cu o pajiște vastă, aproape kiarostamiană, să dureze dincolo de efectul imediat, cu grijă pentru lumina zilei. Pe măsură ce avansează în joc, cei trei cineaști uită de miza lor imediată, scufundați în contemplația unei comunități care vibrează pe ritmuri ancestrale.
Dacă însă Knit’s Island se impune în așa măsură ca o mină fertilă de reflecții, e pentru că face din acest joc scena unui dans amețitor între identități performate și biografii reale, testînd capacitatea jucătorilor de a se dota pe cont propriu cu o nouă existență. DayZ devine, atunci, rezervorul ospitalier al fanteziilor refulate, al nostalgiei pentru natură, al transgresiunilor de tot felul: o privire antropologică într-un univers „mai real ca al nostru, și totuși fantastic”, care înaintează pe o insulă de întuneric și demență pe care societatea de afară – cu morala și legile sale – ar face-o imposibilă. Desfășurată în siajul unui fel de apocalipsă, această poveste în care diverse facțiuni se luptă pentru resurse e o distopie care, prin liniștea sa și prin posibilitatea de a te pierde în mijlocul unui spațiu redevenit virgin, e ca un viitor care ne vorbește, via dezastru, despre ceea ce am pierdut cîndva. Nici nu e de mirare că jocul e populat de indivizi care caută un aiurea compensatoriu: de la paramilitari care performează setea de sînge la pastori care propovăduiesc o credință aberantă,Knit’s Island e ca un eșantion americanofil de devianțe ajunse acasă, într-o lume în care totul, în sfîrșit, este permis.
Poate cel mai tulburător în revelația sa este acest personaj singuratic, în spatele căruia se găsește un ins care petrece mii de ore în joc doar pentru a se plimba prin natură și a-și limpezi gîndurile. Printr-o stranie degenerare a regimurilor de existență, relaxarea în aer liber devine, atunci, tot un periplu printre pixeli, în acord cu limitările unui produs artistic oarecare. În locul unei drumeții prin pădure, o aventură prin virtualul care imită – și poate chiar exarcerbează – adevărul propriilor vieți. Prins între mai multe contaminări, Knit’s Island știe să transforme această instabilitate fundamentală a identităților în ceva mai mult decît un simplu „totul e totuna” postmodern: ca o acceptare a faptului că, pe drumul de la realitate la simulacru, putem abandona liniștiți atît semnalele de alarmă catastrofiste, cît și cinismul relativizant. Un film ca acesta este aici pentru a ne arăta că lumile care îi populează pe internauții anonimi ai societății, ca și palierele existențiale pe care evoluează, sînt infinit mai complexe decît credeam.
Knit’s Island a rulat în cadrul TIFF, ca parte a secțiunii „What’s Up, Doc?“.
Victor Morozov este critic de film.
