Misterul Lisabonei
● A Religiosa Portuguesa (Portugalia-Franța, 2009), de Eugène Green.
Cineastul Eugène Green pășește în Lisabona pe urmele unei imagini: imagine a trecutului (cu vapoarele pline de containere care alunecă în jos pe Tajo și actorul costumat în cavaler, ocheadă abia disimulată înspre trecutul colonial al țării), imagine a spiritualității (măicuța care, noapte de noapte, îngenunchează îndelung în fața unui altar), imagine, în fine, a cinematografului (cu toți acești mari autori, de la Manoel de Oliveira la João César Monteiro, care au impus o metodă minunată, o lumină de neuitat, un mod de a face pace cu tradiția literară a Portugaliei). Ca urmare, A Religiosa Portuguesa nu descoperă nimic – dar revelează totul, într-un acord sublimat al celor lumești (peisaje, personaje) cu cele de deasupra (motive mistice, motive narative). Alegînd să vorbească despre turnarea unui film istoric în oraș, Green nu face nici punere în abis, nici voyeurism de culise într-ale artei regiei; mai degrabă, el concepe un univers rotund în care sensurile – măicuța reală și măicuța din filmul-în-film, de pildă – își corespund miraculos, iar prozaismul cotidianului e absorbit organic în materia poetică a lumii puse în scenă. O privire nouă apare atunci, magnetizată nu atît de un romantism cu parfum desuet, ci de posibilitatea ca vechiul să se reflecte cu pasiune în acest prezent etern, atemporal pe care îl poate favoriza cinema-ul.
Căci, la o vizionare în grabă, A Religiosa Portuguesa riscă să pară prea absorbit de propria excentricitate. Mai bressonian decît însuși Bresson, filmul dezvăluie interpretări lipsite de modulație, precum și acest artificiu care stoarce împrejurimile de bîțîiala lor postmodernă. O scenă de club e frumoasă fără să inspire la dans sau hormoni; o scenă de la filmare nu mizează deloc pe virtuozitatea mizanscenei încîlcite în camere și cabluri. Respingînd vulgaritatea, Green riscă să fie asimilat – cu interesul său pentru catedrale, străduțe în pantă pe care circulă funiculare etc. – unei calofilii periculos de apropiate de snobism, care transformă orașul în carte poștală fantasmată. Să privim însă mai atent – să lăsăm, adică, filmului șansa de a construi de la zero o lume în lumea noastră, pe care aproape nimic să nu o diferențieze de aceasta din urmă. Unde „aproape” înseamnă niște trucuri mărunte de cineast: un fior care scutură dispozitivul mizanscenei, o lumină duioasă care îmbracă un chip, ba poate chiar și o fulguranță a grației. Mărunte, dar decisive.
Într-o remarcabilă scenă, autorul filmului-din-film (însuși Green) și actrița principală (Leonor Baldaque) asistă la un café concert. Un film mai convențional ar fi insistat, eventual, pe cîteva acorduri de instrument, pe două-trei planuri largi cu publicul, pe un climax vocal al cîntăreței. Nu și A Religiosa Portuguesa, care include o piesă întreagă de fado, cu timbru sfîșietor, apoi încă una, mai săltăreață, parcă pentru a-și refuza pînă la capăt solemnitatea momentului, fără a o nega cu totul. Mă interesează această scenă pentru că văd în ea, reunite, mai multe calități importante ale filmului: întîi de toate, muzicalitatea sa, întinsă aici pînă la stadiul unei întrupări explicite, un fel de clip autonom în care putem citi, printre altele, „bucuria de a cînta” (clișeul își recapătă sensul deplin în fața acestei performanțe muzicale care devine, astfel, și o performanță actoricească); apoi, durata sa ieșită din comun; în fine, capacitatea mizanscenei de a transforma acest eveniment uzual pentru orice capitală europeană într-o secvență încărcată mistic, cu lumina caldă, de capelă, care se reflectă pe chipurile ascultătorilor, și cu senzația că asistăm la o scenă de veghe sau la un remake contemporan al Pasiunii, artă vie a Evului Mediu.
Înțelegem, atunci, că filmul reușește să vorbească despre lucrurile cele mai grave – grave și pentru că au sfîrșit la periferia conștiinței colective, înspre prejudecăți de tot felul – printr-un sistem simplu și umil, care transformă realul într-un teatru de fantome al credințelor de ieri. Băiatul orfan pe care actrița îl întîlnește zi de zi la un colț de stradă servește, așadar, pentru a rotunji definitiv mitul matern, atașînd firele rebele care trimit, toate, către ideea unei iubiri unice în viața oricărui om. Protagonista, frustrată după o serie de relații amoroase pasagere, e liberă să se împlinească acum, alături de micul Vasco, acest dar neprețuit pe care Lisabona, cu misterul său, îl oferă celui care știe să privească. Într-un joc al oglinzilor, turnarea filmului nu mai reprezintă decît posibilitatea de a accede – prin prozaism: acest „am cîteva zile de filmare la Lisabona” ajunge să sune aproape obscen în lumea lui Green – către o dimensiune superioară: actrița determină un trecător să renunțe la suicid și, aidoma unei măicuțe în straie profane, face lumină în jurul ei.
A religiosa portuguesa este disponibil pentru vizionare online, pe platforma MUBI.
Victor Morozov este critic de film.
