Dubla doi
# Coupez ! (Franța-Marea Britanie-Japonia, 2022), de Michel Hazanavicius.
Regizorul Michel Hazanavicius și-a făcut o reputație (pompată, trebuie spus) din voluptatea cu care pastișează mituri ale cinema-ului. A făcut-o cu epoca filmului mut în marele hit The Artist (2012). A făcut-o cu Jean-Luc Godard – un mit cinematografic pe două picioare – în Le Redoutable (2017). O face din nou acum, în Coupez !, cu genul filmului cu zombie (așa-numita „serie Z”). A vedea în demersul său o miză revizionistă înseamnă totuși a suprainterpreta grosolan: Hazanavicius e mai curînd un bun imitator al efectelor de stil, prea puțin interesat de examinarea lor sub un raport ceva mai critic. Cînd unul dintre personajele lui Coupez ! începe să urle pe nepusă masă despre zombie-ca-devorator-capitalist-al-mărfii, racordîndu-se din mers la teoria critică marxistă care vedea în filmele unui George Romero un deget mijlociu abia mascat la adresa neoliberalismului, impresia e mai degrabă aceea a decalajului ludic, a poantei de buzunar. Ironie interesantă, care face din cineast un complice al adevărurilor pe care, chipurile, le atacă, hîrjonindu-se postmodern și inofensiv cu o realitate la care aderă de fapt cu ambele mîini. Căci simțim, atunci, cum Hazanavicius vede într-o astfel de lozincă „politică” ceva de tipul unei înverșunări fără umor – o atitudine de care trebuie să facă mișto. Un snobism pe invers, dacă vreți, care exclude sub pretextul că integrează, hăhăindu-se cu superioritate la adresa oricărei discuții serioase.
Coupez ! e un film destul de lung, care – după vreo oră de alergat pe urmele propriei cozi – se dovedește a fi ceea ce este: un film francez de autor. Prea puțin contează că autorul trudește pe terenul contestat al filmului cu potențial de public – felul în care mînuiește materialul de origine îl trădează la tot pasul. Pentru autor – spre deosebire de artizanul studiourilor de odinioară –, filmul cu zombie înseamnă obligatoriu deturnare (fie spre politică, vezi Raoul Peck sau Jordan Peele, fie spre farsă, vezi Jim Jarmusch sau, desigur, Hazanavicius). Pentru farseur, sîngele trebuie să curgă la galon, machiajul grotesc să se demaște ca atare, iar „pasajele obligatorii” (strîmbăturile moacei, jump scares, alergătură și urlete) să cadă în ridicol cu fiecare ocazie. Prima parte a filmului regizat de Hazanavicius e un inventar copios al acestor scălîmbăieli, cu prilejul unui film-în-film despre atacul unor zombie. Inspirația cineastului e să modeleze aceste scălîmbăieli într-o formă – planul-secvență – care face ca dintr-odată toate aceste postúri clișeizate să capete o dimensiune suplimentară. Hazanavicius face atunci mișto de înverșunarea cinema-ului de două ori: întîi, ca supralicitare a unor lucruri care se trădează de la o poștă drept butaforie ieftină; apoi, ca nevoie de a epata prin tehnică.
Filmul devine din acel punct mult mai palpitant, de parcă sarcina spectatorului – de a-l separa pe istețul Hazanavicius de masa cineaștilor mediocri – ar căpăta aerul unei misiuni imposibile. Nu e clar, în primă fază, dacă Hazanavicius recurge la cadrul lung pentru a emula moda actuală sau pentru a o satiriza – dar îi iert regizorului nevoia de a relua o secvență de 30 de minute pentru a ne oferi explicația, fiindcă văd în această redundanță, făcută pe spinarea spectatorului plătitor de bilet, ca o aroganță binevenită, o îndrăzneală de a trimite spre reflecție în cadrul unui „biet” produs de entertainment. Așa se face că în mijlocul lui Coupez ! se instalează o mică breșă care, în momentele cele mai autoreflexive ale partiturii, ajunge ditamai spărtura de sensuri și ipoteze referitoare la turnajul unui film, la disciplina muncii și, mai larg, la hazard, iluzie, accident. Păcat că, în concluzia sa – cu toată echipa filmului-din-film îmbrățișîndu-se și zîmbind fotogenic la apus –, Hazanavicius sfîrșește prin a astupa grăbit breșa, încheind tărășenia printr-o autocelebrare gășcoasă a industriei de film, întărită de încercările prin care a trecut...
Finalul complezent a știrbit impresia unui film altminteri suficient de inventiv încît să gîdile propriile noastre moduri de a ne raporta la ceea ce vedem. Fără a ști de unde provin toate incongruențele planului-secvență cu care filmul se deschide, am presupus că Hazanavicius încearcă să insufle materialului „autenticitate”, apucînd-o pe scurtătură (la un moment dat, camera ajunge la nivelul solului, într-o poziție șubredă: „marcă auctorială leneșă”, mi-am zis, pentru ca abia către final să înțeleg că acolo, de fapt, se împiedicase și căzuse un cameraman). Există aici o minimă chestionare a lucrurilor pe care sîntem dispuși, sau nu, să le acceptăm de dragul cinema-ului („e doar un film” reprezentînd, de altfel, una dintre lozincile în jurul cărora se învîrte Coupez !). Poate să nu pară cine știe ce, dar deja văd în asta un semn interesant de destabilizare al programului escapist propus de orice comedie horror postmodernă.
Coupez ! rulează în cinematografe din 21 octombrie.
Victor Morozov este critic de film.
