Răzbunarea e a mea
● Oldboy (Coreea de Sud, 2003), de Park Chan-wook.
Cei care – sacrilegiu! – nu văzuserăm pînă acum Oldboy aveam senzația că, dacă închidem ochii, putem să îi dibuim, totuși, imaginile. Fiindcă imaginile sale ajunseseră de mult pînă la noi, ștampilate cu aura lor privilegiată de participante la nașterea unui film cultissim, o soartă pe care orice obiect de gen o visează în secret. Succesului răsunător, în rîndurile publicului, al acestui film regizat de Park Chan-wook încă mai puteam spera – noi, neofiții – să îi putem opune vreo explicație facilă odată ce aveam să îl privim de-adevăratelea. Însă Oldboy nu e genul acela de film transparent și primitor, care lasă la vedere preocupările flagrante ale unei epoci, ridicîndu-se pe sine însuși la fileu, în calitate de pradă ușoară pentru orice analist cultural de duminică. Oldboy e opac și alunecos, un film de gen explodat, care amenință în repetate rînduri să devină contrariul său – o baie de sînge precisă și maniacală –, dar și un divertisment fără pavilion ideologic. Semnul unui ciudat decalaj: au trecut nici douăzeci de ani de la lansarea sa, dar, descoperit acum, e deja un film istoric – o transformare atît de radicală încît invită la o a doua campanie de distribuție pe ecranele romînești. Cîte cazuri similare cunoașteți?
Oldboy vine din alte timpuri, în primul rînd, pentru că nu se ghicesc în spatele lui condițiile limitative ale laboratoarelor de co-producție euro-mondiale, nici ambiția regizorului de a-și face un nume ieșind în întîmpinarea sensibilităților de moment. Astea fiind zise, comparat cu filmul din imaginație, alcătuit din trei cadre mai cunoscute și o reputație de „film sîngeros”, Oldboy mi-a cauzat o dezamăgire moderată. Experiența acestui film aduce cu o masă la un restaurant de tip all you can eat: există aici o abundență de texturi, de forme și mai ales de culori, dar gustul ansamblului pare abandonat pentru planul doi: important e să-ți burdușești stomacul. Park e un stilist al preaplinului răsfrînt în cruzime și absurd: nu întîmplător, cel mai răvășitor cadru al filmului îl arată pe Oh Dae-su (Choi Min-sik) cum înfulecă pe nemestecate o caracatiță vie, cu tentaculele încă pulsîndu-i gelatinos dincolo de dinți. Pe de altă parte, finețea narativă suferă de pe urma unei stilizări care evacuează orice idee a densității psihologice.
Povestea din Oldboy îl urmărește pe acest individ întemnițat pe nedrept – ba mai mult: întemnițat fără vreun motiv anume – preț de cincisprezece ani într-o cameră ermetică, de unde iese doar pentru a se răzbuna pe făptași. Referința principală în materie – chiar menționată în treacăt în film – e Contele de Monte-Cristo care, cu intriga sa răzbunătoare, constituie în rîndul produselor populare de gen (ba chiar în toată arta narativă) un fel de poveste a poveștilor, un nec plus ultra al plot-ului clasic. Cu promisiunea unei investigații de amploare, filmul invită la asocieri cu un povestaș de cursă lungă precum Shôhei Imamura (și al său Vengeance Is Mine) –, dar numai pentru a le dezamorsa cu prima ocazie: mult mai puțin riguros, Oldboy se aruncă în o mie de direcții, ceea ce e benefic doar pînă la un punct. Căci povestea lui Oh Dae-su pare astfel să devină prilej pentru piruete stilistice frivole, în loc să canalizeze o furie cathartică.
Resortul acțiunii se arată a fi, în cele din urmă, nu unul tragic, ci unul melodramatic. Oldboy cimentează o tonalitate care va fi reluată – de pildă, în Mother al lui Bong Joon-ho (2009) sau, la un nivel superior, în Secret Sunshine de Lee Chang-Dong (2007) – cu rezultate diverse în cinematograful sud-coreean. Însă e greu de crezut într-o poveste relativ generică – Oh Dae-su ar fi împrăștiat zvonuri neadevărate despre condiția îndoielnică a unei colege, iar fratele colegei decide să îl pedepsească crunt după suicidul acesteia –, care are nevoie de acorduri muzicale groase pentru a-și certifica emoția. În aceste momente de flashback explicativ, Oldboy e cel mai slab – cel mai nelalocul lui. Are nevoie să se întoarcă pe terenul violenței pure, curate, fără prea multă încărcătură psihologică la mijloc, pentru a-și regăsi viteza de croazieră (indiciu: e vertiginoasă), dezvoltînd o veritabilă putere de fascinație. În acest amestec vag pervers de oroare față de agresiunea fizică și plăcere obținută din tratamentul ei audiovizual e de găsit forța acestui proiect, care aspiră să dea o inimă filmelor asiatice „cu bătăi” descreierate ale deceniilor precedente. Nu sînt neapărat un fan al rezultatului, dar nu pot să nu îi recunosc un anume brio stilistic, precum și o dorință de a purta privitorul pînă departe în nocturnul inconștientului.
Oldboy rulează în cinematografe.
Victor Morozov este critic de film.
