Săraci cu duhul

Pentru unii, The Banshees of Inisherin al irlandezului Martin McDonagh pică la țanc, dovadă și cifra-record (8) de nominalizări la Globurile de Aur. Pentru alții, pică în capcanele cele mai sinistre ale cinema-ului de autor contemporan.Personal, încă nu am reușit să înțeleg ce văd în el fanii lui The Banshees of Inisherin. De altfel, nu sînt nici măcar sigur că există cu adevărat ceva de văzut în filmul acesta. Pentru a exista, ar trebui întîi să ne fie arătat ceva – or aici nu ni se arată nimic, dar ni se vinde totul: idei, peisaje, conflicte. Cineastul este prin excelență cel care, arătîndu-i, îi cere spectatorului să vadă; nici o mirare, atunci, că Martin McDonagh – un dialoghist spiritual care s-a autopropulsat la rang de regizor – are nevoie să mascheze vacuumul vizual care este filmul său prin vînturarea cîtorva gînduri puse la derută. Căci, pe de altă parte, n-am nici o îndoială că filmul se vrea intelectual și witty și plin de pildă, doar-doar o să își facă uitată goliciunea cultivată a mizanscenei. 

Racoleur și plin de fraze catchy, cinema-ul autocomplezent pe care îl practică McDonagh este un fel de echivalent contemporan al adaptărilor literare practicate odinioară în vestul Europei, cu mare priză la intelligentsia în redingotă. Șmecheria lui McDonagh este să ia acel cinema vetust – o continuă defilare a temelor cu majusculă, orînduite special întru flatarea publicului snob – și să îl mai tîrască din cînd în cînd prin sînge și țărînă, apropiindu-l la nivel declarativ de acele serii-B-cu-fete-și-pistoale. Dar el tot un cinema de idee și de vorbă de duh se visează: meteahnă a unui scenarist cam nombrilist, care își construiește filmul în așa fel încît istețimea sa verbală – de care e cît se poate de conștient – să-i fie mereu pusă în valoare. The Banshees of Inisherin e despre doi actori – Colin Farrell și Brendan Gleeson – chemați să protejeze cu orice preț acest know-how de auctore, un pic jenant în măsura în care sufocă filmul din toate părțile. Și despre neputința cuvîntului de a se transforma în carne și redus la stadiul unui verbiaj obositor.

Să dăm la o parte conflictul acestor doi prieteni certați, să uităm o clipă de replicile lor importante și să vedem cu ce rămînem: o serie de secvențe trase la indigo, eșuate într-un plan-contraplan standard, repetat pînă la sațietate. Ce ne spune acest plan-contraplan? Că McDonagh n-are nici o pricepere – sau nici o dorință, ceea ce e mai grav – de a meșteri puțin pe parte de regie, tratată cu aroganța literatului; că tot ce îl interesează e felul în care sună replicile lui în gura personajelor. Ce face filmul între două astfel de secvențe de discuție? Ne bagă în ochi cîte un cadru din dronă, cu pajiștile de pe țărm și marea de smarald, luminată de razele unui soare blînd. E unicul mod – publicitar și urît – prin care mizanscena leneșă imaginează o tranziție; apoi o luăm de la capăt. 

Chestiunea nu e trivială. Plasat în vestul Irlandei în anul 1923, The Banshees of Inisherin lucrează cu un teritoriu complex, pentru a cărui figurare în artă – literatură, film, pictură – s-au consumat nenumărate pasiuni și lupte interioare. Problemă serioasă: cum să dezvălui această coastă a Atlanticului, din cale afară de fotogenică, fără să cazi într-un ridicol de tip Discovery Channel? Martin McDonagh nu pare prea impresionat de astfel de sofisticării de reprezentare. Oficiul Turismului din Irlanda nici că putea fi mai mulțumit. Irlanda de Vest de acum un veac, cînd se presupune că s-ar petrece filmul, arată fix așa cum ne-o descriu panourile publicitare dintr-un terminal de aterizare: „sălbatică”, „primitivă”, „îndepărtată” (și alte găselnițe de copywriter, neapărat cu ghilimele), deci, într-un cuvînt, numai bună pentru un zbor cu parapanta. Găsim aici un caz de „cinema filmat” (geniala expresie a lui Jean-Claude Biette), în care referentul nu e teritoriul real, ci tărîmul feeric – o fantasmă capitalistă – din agențiile de călătorie. 

Mi s-ar putea reproșa că nu iau în calcul caracterul satiric al filmului. Cum ar veni, McDonagh își propune să arate cu degetul aceste tare ale micii comunități insulare: provincialismul, dragostea de băutură, spiritul etern-certăreț. Personal, nu văd deloc o critică aici – ci mai curînd o complicitate între proiect și ținta sa, în care aceste stereotipuri se văd angajate pe post de cîrlige apte să vîndă filmul. Abia filmul cu totul e provincial, căci își face un țel din a reproduce această imagine frumos polisată a unui loc mental în care să putem evada după serviciu: pînă și Războiul de Independență e o simplă explozie peste mal, la depărtare, o treabă a altora, care nu ne privește – un alt cîrlig care să pună bifa în dreptul Istoriei, cu aerul că filmul s-a gîndit totuși la toate. Capitalizînd de pe urma personajelor sale tîmpe care îl scapă de grija detaliilor – greșelile devenind, în mod pervers, „voite” –, filmul înșiruie clișee (sociale, narative, naționale) pînă ce se transformă într-o lungă caricatură involuntară. Cu poantele sale căznite, ce ne obligă să salutăm craft-ul minții care le-a generat, The Banshees of Inisherin e o simplă pierdere de vreme.

Victor Morozov este critic de film.