Trupuri
● Le Sel des larmes (Franța, 2020), de Philippe Garrel.
Îmi imaginez orice film de Philippe Garrel ca o apă curată. Le Sel des larmes, penultimul său titlu pînă în prezent, nu e cel mai bun – ba chiar, la revedere, pare să se înscrie în filmografia clară și imanentă a lui Garrel doar printr-o ridicare din sprîncene: ce să caute un film al trupurilor toride și al privirilor lacome în acest univers ordonat de transcendență și angelism? În ciuda oricăror rezerve, există în film o frumusețe intensă a momentelor, o forță de netăgăduit a clipei, care îl plasează de la primele cadre peste orice altceva am mai putea descoperi în dreptul lansărilor actuale. Garrel filmează mereu într-o lume incoruptibilă – nu există noțiunea de publicitate în filmele sale –, fără a da totuși impresia că se baricadează: din noaptea timpului – de la acea tulburătoare Cicatrice intérieure (1972) – și pînă la epoca smartphone-ului, doi oameni se iubesc din nou și din nou, iar pentru a filma acest absolut e nevoie de un anume har.
Garrel este unul dintre ultimii cineaști mitici încă în viață. A prins electroșocul și Mai 68, heroina și aplicațiile de dating, revoluția și restaurația. De cîțiva ani, practică un cinema inaparent și suplu – o spumă audiovizuală care stîrnește perplexitate printre toți maeștrii actuali ai unei arte festivaliere a zațului. Pentru unii, un regres față de cinema-ul începuturilor, cel care se dovedea visceral în toate sensurile, vizitat de forțe superioare, plăsmuit în chinuri. Pentru alții, între care mă număr, un pariu chiar mai riscant, întrucît îi cere să amestece tulburările abisale ale dragostei cu o formă de ușurătate aproape filosofică a dispozitivului: în povești de nici 1h15 se condensează, sub lumina solară a peliculei, toată sfîșierea, toată catastrofa de care sînt capabili doi îndrăgostiți lăsați pe cont propriu.
În acest cinema sublim ca o sferă – La Jalousie (2012), L’amant d’un jour (2018) împletesc cu mare fler universalitate și clarviziune în furtuna prezentului –, Le Sel des larmes aglutinează disperat și parcă în pierdere: trei amoruri călîi care nici măcar luate împreună nu pot egala în amplitudine vechile idealuri de iubire. Efectul „Jean Eustache” – acela al excesului în van, al plusului care, „la retur”, dă tot zero – deschide spre o aceeași punere ironică sub lupă a masculinității: ca niciodată, Garrel ne oferă aici un bărbat-fantoșă care, sub aerele sale de naivitate, ascunde lașitate și ticăloșie. Afemeiat din cale afară, tînărul (Logann Antuofermo) încurcă o femeie, apoi pe a doua, apoi încă una, fără să simtă pînă la capăt că a tras o concluzie în vreun fel. Înțelegem că Garrel, aici, își face autocritica, în aceeași măsură în care încearcă să puncteze pe tabela actualității. Și aici, de fapt, filmul greșește.
Căci dacă am învățat ceva tot parcurgînd această nobilă filmografie, atunci este faptul că „actualitatea” nu poate fi niciodată transpusă în film prin încropeală, cu urechea plecată distras la temele fierbinți ale zilei. Actualitatea, cînd se preschimbă în denunț grăbit – ca în scenele în care doi magrebieni sar la bătaie pe stradă, din senin –, are toate șansele să sune a oportunism boșorogit. Dimpotrivă, dacă atîtea și atîtea titluri garreliene rămîn azi, e tocmai prin croiala lor asumată împotriva acestui tăvălug mediatic al lozincilor facile, pe care îl abandonează bucuroase în favoarea unei confruntări cu un psyché de o infinit mai mare complexitate. Garrel este, at his best, puternic inactual – și tocmai în acest refuz al catalogărilor pripite și al scurtăturilor edificatoare constă urgența, flacăra filmelor lui. Există ceva mai acaparant, mai răscolitor într-o privire tipic „garreliană” – nu una prădătoare, à la Hitchcock, ci una care acceptă provocarea hazardată a plonjării în privirea celuilalt – decît orice știre senzaționalistă de gazetă.
În plenitudinea etanșă a cadrului, în fluxul invizibil al sentimentelor aprige, Garrel găsește materia suverană a unui cinema despre puterea intimității. Se întîmplă însă că, în Le Sel des larmes, cineastul cedează în fața unui fior cinic: într-o scenă, un coleg de muncă rămas pe drumuri, care locuiește temporar în garsoniera cuplului, este nevoit să asiste la activitatea lor sexuală perfect inteligibilă dincolo de așternuturi. E poate resemnarea abia mascată în fața unor vremuri în care pasiunea pură se vede la tot pasul împiedicată de noi tentații mici ale cotidianului. Nici o femeie – nici cea timidă (Oulaya Amamra, fabuloasă în voluptatea suferinței sale), nici cea posesivă (Louise Chevillotte), nici cea îndoielnică (Souheila Yacoub) – dintre cele întîlnite nu mai poate însemna totul, iar vina pică undeva la mijloc, într-o nepotrivire a vremurilor. Aplanarea, conform lui Garrel, se poate găsi la cei care (se) trec: regretatul André Wilms, în rolul unui tată diminuat, absolut superb în toate scenele, chemat să pună, cu blîndețe, punctul pe i. Cu intuiția sa pătrunzătoare, Garrel îi filmează deja moartea acestui actor dispărut în 2022, apoi o lasă să curgă – umbră indelebilă – peste acest teatru măreț și mărunt al emoțiilor.
Le Sel des larmes va fi proiectat la Cinema „Elvira Popescu” pe 29 aprilie.
Victor Morozov este critic de film.
