Maggie in Paris

● Irma Vep (Franța, 1996), de Olivier Assayas.

Nu i-a trebuit lui Olivier Assayas decît vreun deceniu de activitate pentru a realiza filmul care, chiar și după aproape treizeci de ani, funcționează ca un fel de bilanț personal. Cu Irma Vep, Assayas se achită de o datorie și, în același timp, își asumă o erezie. De altfel, cu posibila excepție a operei lui Arnaud Desplechin, Irma Vep e probabil ultimul film care știe că vine în urma Nouvelle Vague-ului și simte nevoia să amintească că Nouvelle Vague-ul a existat. Cum? Preluîndu-i ca atare efigia – pe inegalabilul Jean-Pierre Léaud – și întrebînd-o de sănătate. Léaud, în rolul acestui autor demiurg tulburat, despre care tîrgul vuiește că, odinioară, era cineva, dar între timp s-a rătăcit, e absolut genial: artist inconsolabil care își poartă eșarfa de mătase de la gît ca pe un ștreang, acest regizor fictiv numit René Vidal cară pe umerii săi fragili toată povara și toată fantezia unei națiuni pentru care cinema-ul a fost truc mistuitor și misie inexprimabilă – iar faptul că avatarurile lui Léaud, de la Antoine Doinel-ul începuturilor la bătrînul împuținat, dar la fel de tulburător, de pe urmă se suprapun peste chipul acestui Vidal e parte din grandoarea personajului.

Assayas, deci, își face cu Irma Vep propriul La Nuit américaine (1973) – numai că, spre deosebire de realizarea lui Truffaut, filmul acesta e mult mai dornic să picure otravă în farfuria orișicui. Adevăratul motiv al ieșirii din scenă a lui Vidal este, de bună seamă, faptul că și-a dorit-o pe Maggie Cheung, starleta cinema-ului de acțiune din Hong Kong, într-un remake la Louis Feuillade. Dublu sacrilegiu: întîi, pentru că sparge cercul franco-francez, acest entre soi provincial în care toată lumea cunoaște pe toată lumea. Cum spune în film un confrate regizor (Lou Castel, formidabil, cu părul slinos și chinuit de o oboseală existențială, care mai împărțise afișul cu Léaud și în magnificul La Naissance de l’amour [1993] al lui Philippe Garrel), „Feuillade nu e Fu Manchu!”; și-apoi, pentru că îndrăznește să amestece înalta moștenire artistică cu actualitatea cea mai populară. În acest sens, e cu adevărat splendidă secvența în care Léaud, cu binecunoscutele-i gesturi grandilocvente, îi expune prea-pămîntenei Maggie epifania care l-a traversat în momentul în care a văzut-o jucînd într-un film de duzină din Hong Kong, tras pe casetă.

Cu mult înante de hitul frivol Emily in Paris, Assayas – care în anii ’80 fusese, la Cahiers du Cinéma, principalul promotor și exeget al cinema-ului hongkongez – ne oferea un Maggie in Paris: adică un film care deja făcea din calitatea de a fi francez – și nimic altceva – principalul motor de gaguri și situații dramatice. Căci dincolo de aspectul de film-în-film, mai mult virtuozitate tehnică decît reală revelație, Irma Vep se dovedește o fenomenală mărturie despre bîrfă și intrigă; „pe la spate” este marele său teren de joc, cu echipa filmului devenind pretextul interminabilelor ricoșeuri de zvonuri false, aluzii mincinoase și răutăți gratuite, toate aruncate pe un ton foarte ușor, gata să se dizolve pînă a doua zi în încordarea lucrului peste program. Personajul costumierei (Nathalie Richard), genul de om-bun-la-toate care o conduce pe Maggie pe scuterul personal atunci cînd nu mai e nimeni să o aștepte și sfîrșește prin a se amoreza (păgubos) de ea, e fenomenal în generozitatea sa umană: fără să aibă nimic dintr-o lozincă, e una dintre marile incarnări ale bunătății pe ecran și o pereche numai bună pentru asistenta-zgripțuroaică-plină-de-sine care îi face zile fripte.

Odată descusute toate aceste straturi cinefile, care merg de la clasicii filmului mut și pînă la discuții aprinse despre John Woo, Irma Vep se dovedește un film teluric, interesat să dezgolească aura în care stă scufundată „arta cinematografului”. Dar măreția filmului stă în capacitatea sa de a-și rosti adevărul fără a cădea în decriptaj sau demistificare: Assayas tronează peste film nu ca autor care știe mai bine ca toți ceilalți și e mereu dornic să iasă în față, ci ca personalitate ajunsă în punctul confesiunii, care transformă dorința pentru o muză în dorință de cinema pur și simplu. Poate cea mai frumoasă secvență a filmului e cea care se emancipează de Feuillade în aceeași măsură în care îi datorează totul: o vedem acolo pe Maggie, îmbrăcată într-un costum de latex inspirat de celebra Musidora din Les Vampires, cum se furișează într-o cameră de hotel alăturată, apoi fură – nu se știe de ce – colierul femeii care stă în pat și plînge cu iubitul ei la telefon. Apoi urcă pe acoperiș, unde plouă torențial, și aruncă colierul peste marginea clădirii. Există aici un rest de non-spus rebel oricărei interpretări: măcar o dată, Maggie nu mai e doar alteritatea politicoasă și zîmbitoare nevoită să suporte toate hachițele „pierdute în traducere” ale francezilor, ci o prezență fantomatică, corp liber care magnetizează camera, într-un refuz total al explicațiilor. De la regizor la actor, nu cred să existe gest mai mărinimos decît această grație ireductibilă.

Irma Vep este disponibil pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.