Ochi fără chip

# Syk Pike / Mi-e silă de mine (Norvegia-Suedia, 2022), de Kristoffer Borgli.

În 1960, Georges Franju realiza Les Yeux sans visage, un concentrat terifiant despre un chirurg obsesiv, dornic să îi restituie fiicei sale mutilate un chip perfect. Încă de atunci, capodopera lui Franju purta toate însemnele actului decalat, de un clasicism înșelător; era însă nevoie de foarte puțin pentru a înțelege că, în pasiunea sa pentru paroxism și hybris, filmul lucra cu materialul epocii, abia camuflat într-o sensibilitate atemporală. Șaizeci de ani mai tîrziu, norvegianul Syk Pike /Mi-e silă de mine ar putea funcționa, la o adică, aidoma unui remake lejer, animat totuși de același motor al (auto)distrugerii. Nici nu e de mirare că, poluat de însemnele prezentului – de la căutări pe Internetul sălbatic la carierismul hrăpăreț –, Syk Pike se impune din start, față de filmul lui Franju, drept cronică a epocii. Și tocmai prin cantonarea în această opțiune se diluează și interesul, altminteri real, cu care filmul lui Kristoffer Borgli ne putea ademeni într-o primă fază.

Să zicem, deci, că Syk Pike e un film foarte inegal. Nehotărît între studiul atașant de caracter și oglinda satirică a societății, filmul alege pînă la urmă să joace cartea din urmă, renunțînd și la o serie de posibilități latente, care l-ar fi putut înălța dincolo de raionul privirilor doldora de certitudini cu care ne-a obișnuit cinema-ul contemporan. Aceste posibilități poartă numele de horror, comedie, tragedie – trucuri simple prin care cinema-ul, cîndva, încerca să filtreze un mesaj la contactul cu un meșteșug ireductibil, bazat pe emoție. Căci, luat la mînă, filmul lui Borgli are curioasa meteahnă de a părea un film doar din lipsă de alternativă – de parcă autorul ar fi trebuit să se mulțumească în cele din urmă cu această formă, deși viza un editorial personal într-un ziar ca New York Times.

Acest vibe de editorial nu e o întîmplare. Într-adevăr, Syk Pike vine în siajul unor filme scandinave născute în interiorul grupului social pe care îl investighează „critic”, cum se zice – mica burghezie creativă din cafenele și galerii de artă –, trend impus mai cu seamă de filmul lui Ruben Östlund The Square (2017). De unde și damful de escrocherie care acompaniază aceste priviri ambivalente: iuți în a se indigna, de pildă, în fața pretinsei ipocrizii a artei contemporane (o temă-umbrelă), dar incapabile să evite reproducerea ei prin înseși filmele pe care le generează. Moda Östlund adoră să se văicărească în dreptul spațiilor reci, conceptuale, inegalitare prin care se învîrt noile pături de lucrători branșați și cool, dar eșuează într-o complicitate vădită cu acestea prin tipul de cinema – ostil ca o demonstrație – pe care îl propagă. 

Acesta este și cadrul general din Syk Pike – dar, chiar și bricolînd cu date similare de pornire, filmul se dovedește mai uman, mai generos în zonele de incertitudine pe care le ocazionează. Borgli e cel mai interesant atunci cînd, pe urmele unui body horror cronenbergian bine temperat, o aruncă în lume pe această mitomană notorie (Kristine Thorp) căreia îi bubuie fața din cauza unei reacții alergice autoprovocate. E vorba că, în anumite momente, filmul nu mai e doar lozincă complezentă despre narcisismul lumii de azi, despre vanitatea grupurilor sociale privilegiate și așa mai departe – adică toate acele panseuri bosumflate bazate pe evidențe, atît de ușor de născocit printr-un condei afectat și superior, care tratează cinema-ul ca pe o experiență de eprubetă și speră să recolteze laurii „vizionarismului” la final. În acele momente, filmul e experiența unei fețe boțite la contactul cu lumea, e proba actorului care trebuie să înainteze pînă în punctul negației de sine, e rezultatul unui „aici și acum” concret, care interzice concluziile scrise în avans.

Personajul iubitului absorbit de propria persoană (Eirik Sæther), care ajunge să folosească și această maladie mai mult sau mai puțin imaginară tot în beneficiul său, e cel mai slab din tot filmul. Nu pentru că un astfel de comportament nu ar fi plauzibil – ci pentru că, pe teritoriul ficțiunii, care e simultan mai mult și mai puțin decît realitatea, acestui personaj nu i se dă nici o șansă să ne surprindă și astfel ajunge să pară o biată portavoce a unei preocupări de epocă. Mult mai interesantă este protagonista: și oropsită, și ghiftuită, ea păstrează totuși pînă la final un rest de je ne sais quoi care nu se poate explica decît prin patologie – e locul în care filmul își autodepășește limitele impuse și ne confruntă cu un caz cu adevărat „mai mare ca viața”. Însă tot nu e suficient pentru a smulge acest film din cîrjele discursului sociologizant limitat și a-l recomanda drept materie audiovizuală autonomă.

Syk Pike / Mi-e silă de mine rulează în cinematografe.

Victor Morozov este critic de film.