Melancolie pariziană
● Les Passagers de la nuit / Pasagerii nopții (Franța, 2022), de Mikhaël Hers.
Ce face, de vreun deceniu încoace, cineastul Mikhaël Hers ar trebui să se cheme, conform unui clișeu la modă astăzi, „film de atmosferă“; altfel spus, o experiență audiovizuală în care te poți regăsi ca-ntr-o oglindă și care, pentru a fi savurată, depinde în bună măsură de cît de mult din tine ești dispus să-i acorzi. N-am nici o îndoială că unii spectatori vor găsi Les Passagers de la nuit, cel mai recent titlu al său, insuportabil de zaharisit, în timp ce altora li se va părea de-a dreptul răscolitor – eu însumi situîndu-mă rînd pe rînd în ambele tabere, de-a lungul a două vizionări despărțite de cîteva luni și cîteva stări sufletești contradictorii. Muzica, vinietele urbane seducătoare, personajele atașante reprezintă tot atîtea elemente de mare risc, pe care însă Hers le folosește din belșug, cu generozitate mereu reînnoită, iar pentru mine ele sînt, astăzi, și un semn de îndrăzneală: îndrăzneala de a fi pro-melodramă și contra-cinism, îndrăzneala de a te lipsi de manieră, în favoarea unui stil invizibil și doar aparent desuet, îndrăzneala, în fine, de a arăta Parisul din perspectiva îndrăgostitului, ca un oraș care încă mai poate fi locuit și unde încă mai trăiesc oameni normali.
Ambreiajul ficțiunilor lui Hers este doliul: moartea unui apropiat (în magnificul Ce sentiment de l’été și Amanda), ruptura amoroasă și adolescența (care tot un fel de doliu – al absenței grijilor – se cheamă că e) în Les Passagers de la nuit. Am dat a înțelege mai sus că, prin modul său de a povesti și prin conținutul poveștilor sale, Hers se plasează pe un teritoriu contestat. Lucru paradoxal, dacă e să ne gîndim că toată filmografia lui stă așezată pe un mare gest cinematografic de conciliere. Dar am ajuns, astăzi, să cerem de la cinema-ul de artă mai mult și mai mult, din frica de a nu-l vedea cuprins de ghearele mainstream-ului, astfel încît un autor care oferă, cu blîndețe, fapte de rutină invită automat la calificative precum „mic“, „intim“, „modest“. Dacă însă Hers parcurge acest traseu al reconstrucției sufletești cu atîta convingere de la film la film – personajele sale ajung mereu la lumină, iar lumea se dovedește a fi, în mod invariabil, un loc bun –, asta se datorează refuzului strategiei și al „politicii“ (adică al calculului), în favoarea unui suflu statornic de cumsecădenie. Îmi vine să zic că, prin scenariile sale abundente în vorbe duioase și în bule sociale liniștite, Hers este primul cineast demn de luat în seamă al epocii self-help.
De unde și senzația că Les Passagers de la nuit este un adevărat și binevenit film de „evadare din cotidian“ (alt clișeu) înspre un timp mai vechi, căruia să vrem (e talentul lui Hers) să-i aparținem. Pentru primul lui (pseudo-)period piece, cineastul a ales anii ’80 și Parisul (care, în cazul său, nu e o alegere, ci un imperativ): perioadă interesantă, care cred că l-a incitat prin componenta sa de „început al sfîrșitului“ – mai moale și mai languroasă decît anii ’70, moment de militantism și de speranță, decada următoare are avantajul, din punct de vedere melodramatic, că spune o poveste a regresului și a eșecului, dar din care nu lipsesc clipele de poezie și de frumusețe. Hers ne poartă de la vestea alegerii lui Mitterrand – include imagini de arhivă cu bucuria populară de pe străzi – pînă în 1988, în pragul începerii celui de-al doilea mandat, cînd iluzia stîngii se destrămase deja, iar resemnarea nu mai putea fi dreasă decît prin relații interumane de prietenie (nu-i o vorbă în vînt pentru acest film) și bunătate non-ideologizată. Tocmai acest balans între o dulce resemnare de zi cu zi și o interacțiune neașteptată care are darul să îndrepte lucrurile, fără a le scoate din țîțîni, e centrul constitutiv al operei lui Hers.
Cu Les Passagers de la nuit, Hers reușește să marcheze cîteva puncte importante, și-n primul rînd acest rol al Charlottei Gainsbourg, splendidă în transferul dintre grația ei aristocrată și biografia comună de mamă singură, căreia îi conferă aura unei zîne nepămîntene, trecute printr-o mare cumpănă din care abia a scăpat. Aș mai remarca și muzica lui Anton Sanko: acord ocrotitor și obsesiv, care transformă serile pariziene în ceea ce și reușesc să fie uneori – o sărbătoare a melancoliei, în care cerurile vaste par să ascundă tot soiul de deschideri. O emisiune radio nocturnă – prezidată de o decană cu pas sigur (Émmanuelle Béart) – leagă toată această încrengătură de atomi narativi răsfirați: cum spunea cineva, „noaptea, în general, emisiunile au tendința să se sustragă timpului, actualității, politicii“. Cu scopul posibil de a descoperi un sentiment comun, o limbă comună: a regizorului Éric Rohmer, de pildă, al cărui magistral Les Nuits de la pleine Lune (1984) tronează, cu steaua lui nenorocoasă, peste povestea acestui discipol calm, interesat de ieșirile de urgență din orice dramă. E ca un acord tacit aici din partea lui Hers, ca o complicitate între oameni care au trăit la rîndul lor asta (Parisul, beatitudinea serilor din cartierul Beaugrenelle etc.) sau care, fără să o fi trăit, știu negreșit că așa ceva a existat cîndva, și poate încă mai există.
Les Passagers de la nuit rulează în cinematografe din 16 septembrie.
Victor Morozov este critic de film.
