Fami(g)lia
● A Chiara (Italia-Franța, 2021), de Jonas Carpignano.
Succesul lui A Chiara ține de un echilibru instabil al afectelor puse în joc: visceral fără să fie intruziv, anticalofil fără să fie mizerabilist, filmul îl reconfirmă pe Jonas Carpignano – după precedentul A Ciambra (2021) – drept un urmaș de seamă al neorealiștilor italieni postbelici. Dincolo de orice, Carpignano a preluat de la ei mai ales fidelitatea față de un anumit mediu social supus investigației, care se cere redat pe ecran cu un maximum de rigoare: în cele mai interesante secvențe ale filmului, cum e acest moment de deschidere al unei zile de naștere sărbătorite într-o familie de interlopi din Calabria, ce vedem nu sînt doar obișnuitele acțiuni care fac să avanseze povestea; sînt și mini-acțiunile din jurul lor, repetițiile obositoare, insistențele în dialog, un întreg arsenal de poze și pozne care de obicei ar fi căzut la montaj, iar aici servesc la a da carne (nu doar culoare) întregului.
Sigur, acest interes pentru fibra trivială care compune în bună măsură, cel mai adesea, clipele de care ne vom aminti selectiv nu se transformă în cazul lui Carpignano într-o dogmă rigidă, într-un program. La bine și la greu, filmul se dovedește la fel de receptiv față de acele indicii narative aparținînd unor forme mai convenționale – vreo mică coincidență, vreo pușcă cehoviană pe care o regăsim la început și, obligatoriu, la final – care aici au meritul de a-l împiedica să cadă în trufie sau manierism, chiar dacă smulg, simultan, din îndrăzneala antropologică a proiectului. Totuși, Carpignano e un bun observator: ce face el aici – această plimbare cu camera printre păturile sociale ale Italiei care rămîn ba invizibile (mediile defavorizate și răzvrătite din A Ciambra), ba acoperite de clișee mediatice senzaționaliste (traficanții de droguri din A Chiara) – necesită o oarecare pricepere. Cadrul nu e doar „vector de informație” – e și forfoteală, coregrafie destinată să se autoanuleze, gest cît mai spontan.
Căci filmul respiră independent de rezoluția sa, mai curînd o concesie adusă laboratoarelor europene de finanțare, care caută edificări și bucle închise. Fixînd-o cu insistență pe Giorgia Rotolo, această Chiara adolescentă care descoperă brutal, la capătul unei nopți de incendii și raiduri polițienești, cine este de fapt tatăl său (indiciu: nu acel erou al visurilor sale), filmul se asigură că ține în mînă o prezență, o apariție. Actrița principală participă din plin, de altfel, la acest deziderat mai larg al lui Carpignano de a bricola cu materialul sensibil al prezentului, un material care merge de la aceste chipuri normate de make-up-ul grosolan, construite în numele Instagramului, și pînă la muzica bombastică ce acompaniază inevitabil, ca o a doua piele, orice petrecere gentrificată. A Chiara este animat contradictoriu tocmai de acele figuri generice ale rebeliunii conformiste în bandă, din tolba cărora nu lipsesc țigările electronice și englezismele aruncate la mișto. E o treabă de cinema aceea de a remodela lucrul știut într-o practică generoasă cu prezentul și totuși nelipsită de spirit critic. Cele mai libere secvențe ale filmului îl transformă într-o mărturie despre aceste semne ale contemporanului – un gest de mizanscenă dornic să găzduiască acest comun în care trăim și să facă din el materie de cinema.
Vorbind din perspectiva unei tinere care are de ales calea de urmat în viață, A Chiara este nevoit să evite deopotrivă confuzia morală și moralismul previzibil: grea misiune, care îi cere lui Carpignano să aibă o încredere oarbă în personajul său. Acest lucru se întîmplă adesea – mai puțin în scenele bizare în care inspirația regizorală, cu atît mai îmbietoare cu cît se dovedește mai inaparentă, lasă locul unui simbolism propus parcă din reflex: cînd Chiara aleargă pe bandă („își exorcizează demonii”) sau pe pistă („lasă trecutul în spate”). Aceste slăbiciuni sînt de fapt niște praguri – niște reveniri la zero. Ele ajută filmul să intre într-o formă, fie și una forțată. Altminteri, A Chiara conține un zvîc și o adeziune matură față de real, ceva demn să arunce în derizoriu amintirea unui cinema italian douămiist osificat în complicități burgheze. Carpignano nu e neapărat dotat cînd vine vorba să creeze „atmosferă de gen” – secvențele sale thrillerești mă lasă rece –, dar, pentru tot ce ține de lumea nouă și complicată a afacerilor suspecte, o lume mult prea reală și periculos de apropiată, e cu siguranță omul situației.
A Chiara rulează în cadrul Festivalului „Visuali Italiane – Noua Cinematografie Italiană în România”.
Victor Morozov este critic de film.
