Danger Zone

● Désordre (Franța, 1986), de Olivier Assayas.

Există film mai simptomatic pentru anii ’80 decît debutul lui Olivier Assayas Désordre? Cu amestecul său de rock de garaj, tinerețe paranoică și melancolie a depărtărilor, filmul bate clar în direcția acelei perioade a amenințărilor și a underground-ului. Strict contemporan cu Mauvais sang al lui Leos Carax, filmul lui Assayas pare contaminat de același tumult vital care nu lasă corpul în pace, ca și de senzația că sfîrșitul (lumii, al vieții sau al fericirii) este foarte aproape. Între dorința mereu frustrată de a-ți lua zborul (filmul e rupt între Franța, Londra și New York) și posibilitatea mereu amînată a unei renașteri, Désordre pune pe tapet marile teme care vor constitui pilonii filmografiei lui Assayas. Dar parcă niciodată ele nu vor mai fi lucrate ca aici, cu o asemenea detașare cool care trădează, de fapt, un irepresibil frison.

La mijlocul anilor ’80, cinema-ul francez trăia o nouă perioadă romantică. Mai lucidă și, tocmai de aceea, mai disperată ca precedentele, această perioadă știa din start că vine prea tîrziu. Carax și Assayas – doi cineaști în floare care s-au lansat drept critici la Cahiers du cinéma, o revistă obsedată de noțiuni cinefile precum moștenirea și filiația – înțelegeau prea bine că între necesitatea poveștii de dragoste și neputința de a o mai spune nu se poate alege: ele vin la pachet. „A continua înseamnă a cunoaște cineaștii pe care îi continui”, spunea undeva criticul Serge Daney. Pentru novicele Assayas, vorbim despre toți cei care, de la Epstein la Bresson via Godard, părintele tuturor, au adus laolaltă grija pentru precizia gestului și tulburarea unei inimi sfîșiate. Cu jaful său armat care inițiază o spirală (auto)distructivă, Désordre se citește, la limită, ca o alegorie despre această generație abia ieșită, în acele vremuri, pe porțile adolescenței, care a trăit adînc și a ars fără protecție, în virtutea celor mai arbitrare – și, deci, mai implacabile – turnuri existențiale.

O moarte care nu dovedește nimic: cea a angajatului de la magazinul cu instrumente muzicale. Apoi, încă una: cea a solistului trupei, mintea din spatele acelui jaf sfîrșit cum nu se poate mai prost. Iar între ele, tot soiul de mici evenimente (o trădare în dragoste, un concert anulat) care capătă un aer de afectare paroxistică. În ochii lui Assayas, care la data realizării filmului nu e mult mai în vîrstă decît protagoniștii săi damnați, aceste destine necumpătate sînt singurele care merită. Romantic pînă la capăt, e preocupat exclusiv de ratare, blestem, suicid; visează la nocturn și la culori obligatoriu desaturate. Jaful de la început e doar un pretext: nu e deloc sigur că, în absența sa, nu s-ar fi ajuns tot acolo, în zona catastrofelor omniprezente. Filmul se mișcă astfel în acord cu acele trăiri imanente ce explodează în zona marilor intensități. Muzical și grandilocvent, Désordre nu cunoaște justa măsură: de la clubul de noapte drumul nu poate duce decît direct la cimitir.

Uneori se întîmplă ca Assayas să forțeze nota. Totul, aici, e iremediabil, pe modelul lui „nu ne vom mai vedea niciodată”. Pe alocuri, filmul devine comic malgré lui: dintr-o asemenea seriozitate plină de patos parcă nici nu se putea altfel. Mă grăbesc însă să scuz aceste manierisme, căci detectez în ele amprenta unui autor care trăiește înăuntrul dramei pe care o pune în mișcare, care se trezește, altfel spus, pur și simplu înjghebat de atmosfera tenebroasă a propriului scenariu. Assayas locuiește în mijlocul acestor tineri cu moace deopotrivă expresive și înduioșătoare (Wadeck Stanczak și Lucas Belvaux chiar aduc cu miticii Mirwais și Daniel Darc de la Taxi Girl), identificarea sa cu ei merge dincolo de simpla afinitate, așa cum și binomul Leos Carax – Denis Lavant avea ceva de-a dreptul fuzional, ceva ce depășea orice calcul.

Desigur că povestea lui Assayas e mai puțin liminală, mai ezitantă, mai intelectuală decît măiestria înnăscută a lui Carax. Dacă nu i-aș fi cunoscut filmografia de ansamblu, aș fi fost tentat să văd în Désordre o simplă flexare de mușchi. Dar e mai mult de atît: nu doar pentru că filmul setează deja o hartă preliminară pe care regizorul o va tot îmbogăți în următorii treizeci de ani, ci și pentru că, obsedat la rîndul său de linia roșie care lega explicit pasiunea de boală (o chestie foarte eighties), Assayas injectează tinerețe (acea tinerețe febrilă, impetuoasă, doar un pic complezentă) într-o industrie de film pîndită de spectrul osificării. Orice s-ar spune despre parcursul său ulterior, unul fluctuant cu indulgență, Assayas se afla pe  vremea debutului în polul coolismului francez, perfect cosmopolit și racordat în egală măsură la muzici populare și la theory, la cinema de patrimoniu și la experiment. Ca atare, filmul nu e doar un exercițiu de stil: el își revendică apartenența la un mod de a trăi, de a simți, de a suferi. Un mod oglindit de această secvență superbă pe un feribot, cu două cupluri confuze care își împart sărutări vinovate și gelozii și mai vinovate, într-un haos sublim decuplat de la orice noțiune de eficiență sau raționalitate. Magnetizat de o libertate la care nu a putut niciodată accede pe deplin, Assayas testa aici anumite ipoteze creatoare născute din viziunea tînărului care a înțeles deja totul despre lumea adulților „instalați”.

Désordre este disponibil pentru vizionare online, pe platforma MUBI.

Victor Morozov este critic de film.