Vampirul e gol
● El conde (Chile, 2023), de Pablo Larraín.
Pablo Larraín e un creator paradoxal: îi reușesc filmele mari, cu buget – cele despre care avem toate motivele să ne temem –, în vreme ce proiectele „minore”, menite, în teorie, să îi confere o libertate a experimentului fără presiuni, sînt complet lipsite de interes. Așa se face că producțiile sale internaționale cu casting anglofon și vedete în prim-plan – Nathalie Portman pentru Jackie (2016), Kristen Stewart pentru Spencer (2021) – au ceva energic, nestatornic, care le sustrage riscului muzeificării: nimic mai meritoriu pentru acest cineast care a redat însemnele de noblețe unui gen(biopic-ul) preocupat recent mai ales cu deturnări postmoderne și revizuiri oportuniste. La polul opus stau însă filme precum Ema (2019) sau acest El conde (2023), încercări balonate în numele imaginilor „frumoase” și al amestecului de genuri, care ne fac mereu să mai amînăm verdictul în cazul lui Larraín pentru încă o tură.
E vorba că chilianul nu e un bun experimentator. Are nevoie de un cadru stabil în interiorul căruia, la o adică, să execute niște mici piruete: poate nu expresia unei arte de mare anvergură, dar totuși o ancorare de nădejde pe un teren intermediar, care ne aduce mai aproape, cu destulă iscusință, figuri celebre ale istoriei, în aceeași măsură în care livrează cîteva plăceri de autor. Pe de altă parte, atunci cînd cineastul evoluează dincolo de acest cadru, ca aici, rezultatul e de neprivit: o înlănțuire tembelă de giumbușlucuri formale chemate de urgență să mascheze vacuumul unui film fără idei. Căci aceste găselnițe – metamorfoza dictatorului Augusto Pinochet într-un vampir venerabil, care suge sîngele poporului, iscodirea lui de către o virgină cu chip angelic – nu sînt idei reale: sînt praful pe care Larraín îl aruncă în ochii spectatorului cu binecuvîntarea Netflix, doar-doar va fi crezut pe cuvînt că „face artă cu majusculă”, în care își permite să ia peste picior adevărul istoric.
De ce atîta chinuială? De unde nevoia de a-ți umfla pieptul cu imagini linse, generice în înfățișarea lor curată, care să facă din film un fel de tarla a respectabilității tehnice? Contradicția e masivă: cum altfel să explici că, momiți cu lozinca unei carte blanche netflixiene în care totul este permis, atîția autori stimați ajung să producă nutreț vizual pe bandă rulantă, în acord cu viziunea unor executives care văd în „filmul de artă” pretextul unor scălîmbăieli fără noimă, dar și fără tupeu real. Nici nu e de mirare că alb-negrul din El conde e același cu alb-negrul din Mank, care la rîndul său e același cu alb-negrul din Roma etc. etc. Să nu fim totuși naivi: în spatele acestor artificii îndoielnice, care acoperă de fapt o cosmetizare a rebeliunilor de orice fel, se află imaginația temătoare a celor care refuză să spună lucrurilor pe nume. În loc să spună din capul locului că Pinochet era fascist – așa cum o făcea, de pildă, în NO, titlul izbutit care l-a propulsat înspre faimă –, Larraín se înnămolește în joculețe metaforic-intertextuale care să-i dilueze furia și să o facă digerabilă pe un ecran mic și cuminte, care consumă doar artă inofensivă.
Aceasta e politica scenariștilor care se trezesc cooptați în marea familie Netflix: neapărat progresiști – a fi „politic” e un deziderat aproape fetișist –, dar întotdeauna oblic, pe dindărăt, făcînd apel la zorzoane și paravane inutile, care amintesc că astăzi cenzura vine dintr-o paranoia greșit interpretată. Căci e o falsă impresie aceea că spectatorul „obișnuit” – orice o mai însemna și asta – nu va putea „duce” un conținut apăsat politic; cu atît mai falsă cu cît, în loc, primește o brambureală isteață, alcătuită dintr-un zaț cinefil (asemănarea notabilă a protagonistei cu actrița Maria Falconetti din Ioana d’Arc a lui Dreyer) peste care s-a turnat glazura teoriei critice. Nimic greșit în a vedea că, cel puțin de la Dracula lui Bram Stoker încoace, vampirul e o metaforă pentru aristocrația îmbuibată care se hrănește cu carnea poporului. Doar că metafora, pentru a funcționa, are nevoie de o anumită osatură narativă – care aici, de bună seamă, lipsește. El condee doar un exercițiu de stil care mistifică concretețea adevărului istoric în numele unei estetici alunecoase, de generație X.
Există un singur moment în film: acela al zborului protagonistei peste moșia vampirului – zbor lung, care preia de la maeștrii moderniști un fel de elevație a văzduhului. În rest, filmul e povestea unor imagini care se chinuie să respire, asfixiate de nevoia festivalieră de a lua ochii cu orice preț. Între bagatelizarea cinică a luptelor revoluționare (povestea acestui vampir radicalizat odată cu decapitarea lui Marie Antoinette) și învăluirea dramaturgiei în pretinse truvaiuri fără consecință – două forme distincte de paradă vanitoasă –, nu prea e de găsit spațiu de manevră.
El conde este disponibil pe Netflix începînd cu 15 septembrie.
Victor Morozov este critic de film.
