Departe de tot
● Vic + Flo ont vu un ours (Canada, 2013), de Denis Côté.
O casă pe buza sălbăticiei. O pădure care promite tihnă și de fapt ascunde belele. O protagonistă care fuge zadarnic de propriul trecut. În Vic + Flo ont vu un ours, cineastul canadian Denis Côté împrumută cîteva elemente comune ale filmului de gen – horror-ul enigmatic petrecut departe de oraș, filmul noir despre imposibilitatea evadării din circuitul violenței etc. – pe care uită să le mai restituie poveștilor originale, lăsîndu-le să plutească în derivă prin scenariul său deturnat și ticsit de bizarerii. Lucrătura din acest film timpuriu anunță culoarea ce va urma: un interes constant, manifestat sub forma unor ocheade jucăușe și uneori stîngace, față de istoria cinema-ului în sens larg, cuplat la o serie de idiosincrazii de autor. Această stîngăcie e chiar ceea ce îmi place: senzația că partiturile distincte ale filmului nu conviețuiesc decît cu mare greutate, coagulate într-un întreg ciudat și pe undeva nesatisfăcător. Mai toate filmele realizate de Côté în această perioadă – vezi și Curling (2010), de pildă – se aseamănă: mostre de know-how nu neapărat bine închegat, încă nesigure pe propria viziune și opintite în rudimentele de cinefilie pe care nu au reușit să le digere pînă la capăt. Filmele acestea sînt ca niște obiecte fragile fără destinație precisă, căzute pradă unor manierisme discrete care mai au de lucru pînă să capete fluență.
Chiar și așa rătăcit într-o zonă gri a cinema-ului, un film precum Vic + Flo ont vu un ours merită toată atenția. O merită, întîi de toate, pentru însușirile lui contradictorii, de încercare aterizată undeva mai prejos de posibilitățile deschise de inteligența artistică a creatorului său. Mă interesează aici sentimentul de film oarecare – o poveste generică, insuficient deformată pentru a te țintui în loc, îmbrăcată într-o formă de aceeași factură –, ce reușește performanța de a cunoaște profunzimea lucrurilor simple și de a se simți, în ciuda acestei înțelegeri superioare, căznit, nenatural. De ce a simțit Côté să facă tocmai acest film – exercițiu de stil abia mascat, în spatele căruia nu se ghicește nici o inimă? Poate pentru a se juca cu granulația peliculei, pentru a explora diverse registre centrifuge – absurdul acestui elicopter teleghidat care zumzăie într-un peisaj mort, hazul acestui copil care cere bani pentru jalnica bucată muzicală cîntată la trompetă etc. –, în fine, pentru a căuta un anumit refuz al ostentației formale care să permită totuși mici breșe de experiment. Program minimalist, care denotă o privire de cineast inconsolabilă la gîndul oricărei risipe de bani de dragul capriciului.
Vic (Pierrette Robitaille) și Flo (Romane Bohringer) sînt două lesbiene decise să nu mai aibă treabă cu legea pe care au încălcat-o într-un trecut ce ne rămîne opac. Două chipuri cum nu se poate mai diferite, pe care stau înscrise istorii nebănuite de semn divergent, unul determinat și flegmatic, celălalt pasional și rebel, à la Charlotte Gainsbourg, chipuri aduse de Côté într-un același pat – locul numai bun pentru a visa degeaba la o nouă ordine a lucrurilor. Ordine etanșă și privilegiată, spartă iar și iar de un tînăr comisar (Marc-André Grondin) însărcinat să o țină sub observație pe Vic, și care ajunge mai îmbîrligat în această dragoste cu năbădăi decît protagonistele însele. Vic + Flo ont vu un ours are o acțiune ale cărei neclarități merg, am impresia, dincolo de zona fertilă a flou-ului care dă naștere presupunerilor contradictorii în mintea spectatorului – pînă înspre un sentiment de frustrare care s-ar putea să fie prea mult. Dialogurile sună adesea pompos și greoi, aidoma secvențelor obligatorii ale unor jocuri de putere prea demonstrative. Pînă și actele personajelor par rodul unui condei ocolit cu încăpățînare de grație și forțat să-i găsească un înlocuitor fad.
Însă a reduce filmul la o confruntare schematică între lucruri bine făcute și lucruri mai puțin inspirate ține de o abordare scorțoasă a celui care se consideră „de specialitate”; o abordare care lui Côté, fost critic de film, trebuie că îi apare acum ca fiind dintre cele mai vane. Căci filmul are șarm, născut dintr-o stranietate persistentă care impune nu doar imaginarul acestui punct geografic al lizierei – ci întreaga schelărie narativă a lui Côté, capabilă să smulgă afect proaspăt din piatra seacă a tumultului amoros, de-atîtea ori văzut pe ecran. Găsim aici o apetență pentru bricolaj și pentru sporirea confuziei care constituie contrariul unui cinema clinic și previzibil din capul locului – o invitație de a lua în serios desișul de mistere al lumii, păstrat intact după contactul cu această privire regizorală care, vorba cuiva, caută noul în lucrurile vechi, cu grade variabile de reușită.
Vic + Flo ont vu un ours este disponibil pe MUBI, în cadrul unei retrospective dedicate lui Denis Côté.
Victor Morozov este critic de film.
