Joker
● Napoleon (Marea Britanie – Statele Unite, 2023), de Ridley Scott.
Cariera lui Joaquin Phoenix a început recent să dea naștere unor rime interne pentru care cercetătorii viitorului probabil că își freacă mîinile. Phoenix s-a ocupat de unul singur de dibuirea unor coerențe filmografice, afirmîndu-se tot mai răspicat ca un mare interpret al masculinității nevrotice, cea care amestecă o formă de grație și o umbră de infantilism, adesea degenerînd înspre consecințe neprevăzute. Pe urmele acelui singuratic din Her (Spike Jonze, 2013) care s-ar zice că a declanșat totul, Napoleonul lui Phoenix pare conceput în urma unor lecturi mai mult sau mai puțin grăbite din Freud și din cîteva manifeste feministe contemporane. Prin slăbiciunea lui pentru femei, protagonistul filmului constituie o figură cu atît mai paradoxală cu cît e mai ilustră. Într-o secvență menită să-i dezumfle gloria, generalul se încăpățînează să facă cale întoarsă din Egipt, acolo unde se afla în plină campanie militară, dezertînd de-a dreptul atunci cînd aude că proaspăta sa consoartă și-a găsit un amant. Ajuns acasă în batjocura colectivă a națiunii, face un pic pe clovnul – într-o secvență de bărbăție emasculată care amintește de Beau Is Afraid, celălalt titlu al lui Phoenix din 2023, unde interpreta un bărbat cu o mamă acaparatoare –, apoi se calmează: viitorul cuceritor al lumilor se transformă într-un puștan jalnic de îndată ce se închid ușile dormitorului.
Napoleon e cel mai interesant în aceste momente de intimitate, sinonime cu prima sa oră de rulare. E o intimitate plină de picanterii, cu regizorul Ridley Scott acționînd pe post de paparazzo al unui ziar tabloid. În aceste secvențe în care filmul pare să localizeze între așternuturi originea megalomaniei ulterioare – printr-o frustrare bărbătească ce se prelungește dinspre poala mamei, abia intuită, către patul conjugal împărțit cu Joséphine de Beauharnais (Vanessa Kirby) –, Ridley Scott chiar dă impresia că are ceva interesant de spus. Interesant în măsura în care, nici caricatural-bășcălios, nici înverșunat-revizionist, portretul împăratului transcende pe alocuri lozinca ideologizată, pentru a înflori ca personalitate ireductibilă la suma contradicțiilor ce o compun. În fond, nu e clar, pînă la final, cum de acest bărbat plin de tare și slăbiciuni (ca noi toți, pare să ne îmbie Scott să completăm în stilul bîrfei) a putut fi simultan un mare strateg militar, un politician veros, ba chiar și un ins neînfricat. Nonșalanța filmului – pe care mulți au considerat-o o lipsă – ține să nu răspundă acestor întrebări, lăsîndu-ne pînă la final în compania unei splendide năluci.
Filmul a stîrnit furie pentru că ia distanță față de „adevărul istoric”. Departe de mine dorința să comentez îngustimea de principiu a acestei viziuni, care nu pare dispusă vreo clipă să polemizeze cu hegemonia istoriografică. Frapantă, mai degrabă, e tocmai lipsa de adecvare cu aspirațiile acestui proiect, care nu-și propune vreo clipă să adopte un caracter documentar: cum să pretinzi verosimilitate de la un Napoleon care vorbește engleza cu accent american? Și cum să ignori butada lui Scott, care face din junele-prim Bonaparte, în realitate cu șase ani mai mic ca Joséphine, ditamai bărbățoiul ridat (Phoenix are 49 de ani) care se căsătorește cu o femeie încă tînără (Vanessa Kirby avînd doar 35)? Pînă la urmă, înveșmîntat în uniforma sa stilată și aureolat de bicorn, protagonistul devine un veritabil fashion icon: cînd, plecat în grabă de pe Insula Elba, unde fusese exilat, cu scopul de a-și recupera tronul Franței, țîșnește pe cărările pămîntii din arrière-pays-ul țărănesc, ce vedem e mai mult decît un personaj de ficțiune: e un lider grijuliu, înainte de toate, cu propria imagine, cu propriul look, primul pas pentru a fi iubit de popor; cu alte cuvinte, e o reclamă care, înainte de a incarna supremația mondială, vrea să o vîndă.
Aici e de găsit un oarecare merit al filmului: în secvențele în care Ridley Scott minte conștient, de dragul cinema-ului. Nu doar pentru că Joaquin Phoenix riscă să rămînă pe vecie captiv în rolul joker-ului întunecat, un fel de loser care ascunde nebănuite intensități în virilitatea sa terfelită de lumea înconjurătoare. Nici pentru că, realizînd acest personaj plin de asperități, care se alintă pervers, între două bătălii, în brațele femeii sale pe care are iluzia că o domină, Phoenix oferă cel mai grandios corolar al acestei personalități masculine perturbate – cum ar veni, are nevoie de nimeni altul decît Napoleon pentru a-și exorciza demonii. Ci pentru că, în spatele acestei figuri istorice, e de găsit un fel de metaforă despre staruri – aceste ființe parcă suprapămîntene despre care nimeni nu știe cum au ajuns în lumina reflectoarelor, care poartă nenumărate schelete în dulap și care, prin magie pură, se impun mai presus de cuvinte. Napoleon e complet irelevant în aspectul său de war movie – cu atît mai irelevant cu cît e construit ca un delir pirotehnic impersonal. Dar s-ar putea să intereseze în disperarea acestui bărbat de a face un comeback, și încă unul, adîncind mereu prăpastia de sub el. Ca un has been care i-a costat pe toți apropiații prea mult, dar pe care nu putem decît să îl privim cu înduioșare. În aceste clipe de agitație și circ pentru Hollywood, o asemenea privire caldă, oricît de mioapă, ascunde și un sîmbure de justețe.
Napoleon rulează în cinematografe începînd cu 1 decembrie.
Victor Morozov este critic de film.
