Pîntecul lumii
● Memoria (Columbia-Thailanda, 2021), de Apichatpong Weerasethakul.
Apichatpong Weerasethakul, acest superstar al cinema-ului de autor contemporan, intrigă tocmai prin refuzul său discret – ca, de altfel, tot ceea ce îl caracterizează – de a se instala într-o practică artistică confortabilă. Cu sau fără voia lui, thailandezul este privit de mai bine de două decenii ca un trendsetter al „vîrstei peliculei”, dar paradoxul ține de însăși vena primitivă, deliberat inactuală în care lucrează: bricolînd cu o sensibilitate arhaică, dar încă nestinsă, care avansează pînă în vremuri imemoriale, Apichatpong rămîne chiar și așa cu un pas înaintea noastră, pentru că a intuit printre primii o nevoie mai generală de a ne re-conecta cu negînditul, nevăzutul, neștiutul lumii în care trăim. Tocmai în acest primitivism asumat sînt de găsit deopotrivă convingerea sa de nestrămutat în soliditatea realului (absența oricăror efecte speciale extravagante din filmele lui) și credința sa în paliere alternative ale existenței, care merg dincolo de real și îl prelungesc pe căi neștiute.
Memoria este primul film pe care Apichatpong l-a turnat în exteriorul Thailandei natale, ceea ce îl face simultan recognoscibil în fidelitatea căutărilor sale animiste, dar și oarecum straniu. Există o idee superbă în film, și ea se naște în zorii unei dimineți sfîșiate de un zgomot care tulbură liniștea, pornește alarmele mașinilor etc. – după care ajunge să se umfle ca un balon, hrănindu-se cu tot ceea ce întîlnește în cale. Apichatpong ne poartă aici dinspre ramificațiile cele mai specializate ale societății moderne – în prima parte a filmului, protagonista jucată de Tilda Swinton se preumblă pe holurile unei universități, participînd la conferințe și laboratoare – înspre pîntecul ancestral al lumii, acolo unde toate loviturile (mit, apariții, metempsihoză) sînt din nou permise. În arcul său calm, Memoria conduce astfel de la hard disk-uri ce regrupează zgomote digitale la Big Bang și de la hiper-sofisticare la imanență, explorînd cu o rigoare nemaivăzută iterațiile sunetului în lume: de la reproduceri sintetice pe computer și pînă la transmigrația sufletelor, filmul are grijă să deschidă piste mai largi către un univers în care regulile de orice fel – de la rațiune la narațiune – sînt abolite treptat, în favoarea unui continuum senzorial atotcuprinzător.
Rigoarea mai sus amintită pare ceva nou în opera acestui mare spirit jucăuș care e Apichatpong. În fond, bună parte din experiența jubilatorie a unor capodopere precum Blissfully Yours (2002) sau Tropical Malady (2004) constă tocmai în perseverența acestora de a-și masca efectele, de a-și atenua pragurile de trecere dintre un plan al decupajului – dar și al lumii – către altul, amestecate într-o tranziție netedă pe cît de ludică, pe atît de tulburătoare. Or, aici, senzația nu e de bruiere, ci de inventariere, iar în această apetență aproape exhaustivă pentru subiectul (sau non-subiectul) său sînt de găsit, în același timp, forța și limita filmului. Căci ce a pierdut din supriză, Memoria regăsește pe partea cealaltă – cea a unei metode care, în ultimă instanță, se dovedește mai apropiată de ideea unei călătorii cu destinație necunoscută, al cărei țel inițial ajunge să se pulverizeze în văzduh. Există cîteva „stații” pe parcurs – un tînăr sunetist care pare să o placă pe protagonistă, o arheoloagă carteziană interpretată de spumoasa Jeanne Balibar, un sătean posedat de memoria unor timpuri străvechi – care servesc pentru a decoji noi și noi foițe aurite din eșafodajul înțelegerii universului. Ghidați de Tilda Swinton, această efigie androgină, la fel de enigmatică în versiunea sa hispanofonă, descoperim o Columbie conectată la marile fluxuri contradictorii ale omenirii.
Sunetul joacă aici o importanță capitală: nu doar cîrlig narativ, ci veritabil sistem al operei. Cu un ochi la spiritualitate și celălalt la cinema – două lucruri care, la o adică (în cele mai sublime momente), pot coincide –, Apichatpong știe că trebuie să construiască pas cu pas misterul, în aceeași măsură în care îl poate elibera prin intuiție, dîndu-i șansa să se reveleze de unul singur. Trebuie văzută secvența care urmează acelui zgomot nemaiauzit de la început: în tăcerea deplină a camerei întunecate, primul nou sunet care țîșnește – sunetul de după – (un scîrțîit de scaun) are puterea să redeseneze lumea de la zero, subjugîndu-ne cu toată energia unui lucru uzual pe care, ca niciodată, am fost făcuți să îl privim altfel. De la tunetele furtunii la toba de eșapament a unui autobuz vechi, Memoria desfășoară astfel panoplia gradată a unei gîndiri apte să repună în chestiune întreaga paradigmă vizuală pe care s-a construit cinematograful, arătînd cum, uneori, sunetul este lumină. Cu grația unui artizan sobru, Apichatpong este capabil să facă din filmul său deopotrivă o punere în abis a meseriei de sound designer și un tratat universal despre memoria cosmică ce își găsește adăpost printre oameni.
Memoria este disponibil pentru vizionare pe platforma MUBI.
Victor Morozov este critic de film.
