Cîteva filme cu care am rămas din 2023
O scurtă trecere în revistă, la final de 2023, a titlurilor internaționale care m-au acompaniat de-a lungul anului.
● Retratos fantasmas (Kleber Mendonça Filho).
Un început convențional – vocea din off ce rememorează anii tinereții apuse... – ascunde o traiectorie dintre cele mai fanteziste. De la infimul personal (o serie de amintiri) la speranța colectivă (o epocă de aur), Retratos fantasmas se dovedește fascinat de omonimia cinema-ului: de la sală unde se consumă filmele la arta de a le face, Kleber Mendonça Filho diseacă – fără bisturiu, dar cu o fervoare care nu anulează luciditatea, ci o potențează – această viață pusă în slujba imaginilor în mișcare. Pornind pe pista falsă a unei mărturii complezente, filmul se deschide înspre scara națiunii și mătură gloria și decadența unor buticuri de cinema care ajunseseră, pe vremuri, să simbolizeze triumful unei țări aflate în avangarda artistică mondială. Coborînd din acel zenit al modernității, cineastul se transformă în arhivistul propriei biografii. Cu o candoare ce datorează totul unui fel aproape revolut de a privi cinema-ul – un fel care s-a numit cinefilie –, filmul mobilizează tot soiul de imagini sărace, filmate de o mînă emoționată pentru care un afiș de film, un foaier de cinematograf, o tarabă cu mărunțișuri constituiau unica bogăție posibilă. Retratos fantasmas e un film al absențelor și al ruinelor. Dar e și o întoarcere acasă: închinînd o odă în mic acestei patine retro, Kleber Mendonça Filho dezvăluie matricea artei sale – una a remix-ului și a nostalgiei –, apoi o dizolvă într-o secvență futuristă care privește, obligatoriu, la ceea ce va fi fost.
● May December (Todd Haynes).
O actriță tînără (Natalie Portman) culege informații despre femeia pe care trebuie să o interpreteze în noul său rol. Aceasta din urmă (Julianne Moore) a fost implicată, în urmă cu ani buni, într-un scandal național, pentru că întreținuse o relație cu un elev de clasa a șaptea (actualmente soțul ei). Agitînd apele într-un mod aproape cinic, actrița înfruntă aerul îmbîcsit al provinciei americane – cea cu prom și barbecue –, în aceeași măsură în care pare să se lase învăluită de intriga sinuoasă a acestei familii pretins fericite. May December e un film cu adevărat bolnav, care se contaminează voluptuos cu nebunia celor din jur, privită aici cu o mirare aproape camp. Todd Haynes transformă melodrama într-o structură aptă să găzduiască toate emoțiile degenerate, chemate să explodeze și să împroaște cu puroi în cele patru zări. Fidel acelorași investigații ironice care, de la capodopera absolută care a fost Safe (1995) și pînă azi, au ridicat din nou suburbia americană la rangul de junglă sulfuroasă în care măștile abia așteaptă să cadă, filmul face din acest mic univers o arenă în care grandoarea și meschinăria sînt libere să se încleșteze pînă la capăt.
● Un prince (Pierre Creton).
Nici un alt film al anului nu a mai discutat sexualitatea bărbatului în termenii străluminați de aici. Retrasînd parcursul autobiografic al unui grădinar de provincie, care cîștigă experiență în manipularea vegetalului pe măsură ce își cultivă propriile instincte carnale, Pierre Creton izbutește să realizeze un film realmente ecologic, în care fiecare cadru este mobilizat înăuntrul unui circuit unde totul se leagă cu totul. Și oare ce este un film, dacă nu această metaforă a simbiozei în care orice imagine și orice sunet se văd înlănțuite de ceea ce le-a precedat, în același timp în care influențează în mod direct ceea ce va veni după ele? La un moment dat, Creton folosește imagini dintr-un film pe care l-a regizat în 2006, reciclînd la propriu materia din care își alcătuiește această creație suspendată undeva între efemer și etern regenerabil. Nimic nu se pierde aici: de la decoruri (Creton a filmat în propria casă din Normandia) la actori (majoritatea, prieteni ai cineastului), totul capătă un al doilea uz. De parcă filmul, în traiectoria sa pansexualistă, ne-ar forța să depășim cadrul ecranului, pentru a reflecta la posibilitatea unor practici mai echitabile, care aparțin deja cinema-ului actual.
● Le Gang des bois du temple (Rabah Ameur-Zaïmeche).
În filmul său precedent Terminal Sud (2019), cineastul Rabah Ameur-Zaïmeche imagina o distopie plasată în viitorul apropiat, pe fundalul unui conflict islamist care invadează Franța. Le Gang des bois du temple se vede împînzit de aceleași luciri vag-apocaliptice, însă, spre lauda sa, refuză orice element de SF: tocmai prezentul opresiv e cel care conferă filmului aerul stins al sfîrșitului de lume. Pe hîrtie ar fi putut reprezenta titlul cel mai încins al regizorului: o poveste pîrîitoare despre un jaf armat organizat de o bandă de cartier împotriva unui prinț saudit. În realitate, tot vacarmul așteptat lasă locul unei elegii fără obiect, magnetizată de umbra morții – moartea ceremonioasă (primele 15 minute, remarcabile în frumusețea lor aproape abstractă, în care o mamă iubită de tot cartierul e înmormîntată ritualic), moartea violentă (în care corpurile cad fără emfază pe terenuri virane) –, clipă totală capabilă să ne readucă la dimensiunile noastre adevărate. În toată această plutire, filmul explorează condiția de a fi arab într-o lume tot mai globalizată, tranzitînd cu grația unui maestru crepuscular dinspre tejgheaua de cartier unde se pariază pe curse de cai înspre scena de club unde prințul se rupe în figuri, cuprins de o vrie aproape mistică.
Victor Morozov este critic de film.
