Canadian Beauty
● Babysitter (Canada-Franța, 2022), de Monia Chokri.
Dintre subgenurile născute în epoca post-#metoo și influențate decisiv de aceasta, satira corozivă, cu trăsături îngroșate pînă la caricatură, are astăzi vînt din pupă. Vă mai amintiți, poate, de acel Promising Young Woman (2020), în care un soi de păpușă Barbie amestecată cu un vigilante ieșit din westernurile clasice îi pedepsea cu voluptate pe bărbații întîlniți în cale pentru sexism și alte devianțe. Babysitter al Moniei Chokri (actriță cunoscută pentru colaborările cu Xavier Dolan) merge în aceeași direcție: un efect tip dioramă – personaje împăiate care populează un decor de plastic –, cu-atît mai grav și mai vehement în denunț cu cît, sub raport formal, se cere consumat ca o bomboană rafinată. E un paradox aici: pe de o parte, filmul se vrea violent în ipostaza sa de concentrat al relațiilor de putere între sexe care se renegociază aprig în ziua de azi. Pe de altă parte, această temă vine ambalată – e forța sau slăbiciunea opțiunii regizorale, în funcție de ochiul privitorului – într-un strat glossy care nu doar că diluează din amăreală, camuflînd lectura politică a filmului într-o pildă pentru orice public, ci o și îndepărtează, de parcă ar institui un ecran suplimentar între poveste și ecranul deja existent.
Babysitter e un caz complicat. Monia Chokri are un real talent de a înlănțui planuri cu viteză și bruschețe, stîrnind confuzie la tot pasul, însă odată depășit pragul inițial de amuzament și uluială, devine neclar dacă cineasta mai știe și alți pași cu camera – o mizanscenă mai tradițională, de pildă, care să respecte pliurile realității și să smulgă ceva inteligibil din aceleași ingrediente excentrice. Întrebarea aceasta n-o pun din spirit cîrcotaș, ci pentru că filmul dă per total senzația unei arhitecturi insuficient elaborate, ce se transformă într-o înlănțuire de clipuri seducătoare, care abia așteaptă să anuleze miza matură a proiectului. Babysitter trebuie luat așa cum e, îmbrățișîndu-i pe cît posibil contradicția, în măsura în care aceasta e specifică oricărei mostre ilustrative despre sensibilitatea ambientală de astăzi: fluxuri vizuale de suprafață, povești fără cap și coadă, giumbușlucării stilistice care, la o adică, pot ține loc de substanță – un întreg arsenal post-postmodern de trucuri regizorale consumeriste, prea conștient de sine ca să nu însemne nimic, și totodată prea frivol pentru a-și discuta tema altfel decît sub formă de flash-uri orbitoare.
De altfel, această poveste despre un inginer din Québec care face o gafă sexistă în direct la TV, apoi se trezește catapultat în mijlocul unei drame surde de cuplu și-al unei atenții gălăgioase de showbiz, are de ce să intrige. Mă gîndesc mai cu seamă la opțiunea stranie a cineastei de a împleti preocupări intens-contemporane cu un look retro (s-a filmat pe o peliculă onctuoasă de 35 mm). E vorba, eventual, despre condiția unei generații: arzătoare să spună ceva care să-i aparțină doar ei, dar incapabilă să o facă altfel decît prin apel la înaintași. Cu obiectivul său ațintit mai mereu spre hainele strîmte mulate pe părți intime ale corpului, cu langoarea sa de suburbie tipic californiană, filmul aduce laolaltă o grămadă de referințe, de la Rainer Werner Fassbinder la Quentin Dupieux, dar mai ales acel premonitoriu American Beauty (1999), cu formidabila sa acuitate pentru infernul domestic al cartierului rezidențial. Prin comparație, Babysitter e ca un titirez înfuriat care încearcă prea mult: Monia Chokri a lucrat cu cromatica, cu grimasele actorilor (Steve Laplanche e delicios în rolul fratelui neîntrecut la virtue signaling, iar cineasta însăși, pe post de soție care ajunge să bîntuie casa ca o silfidă, e și mai și), cu zoom-uri și tăieturi și o explozie necontrolată de efecte. Rezultatul e o euforie care a sărit calul și a nimerit în stadiul unei beții ciudate.
Scenariul filmului e scris de Catherine Léger după piesa omonimă și reprezintă, în ciuda artificiilor (în ambele sensuri) de mizanscenă, adevăratul centru de greutate. Să spunem, deci, că toată această structură de gaguri pocnitoare și scurte scenete ar fi putut funcționa mai bine într-o anumită versiune teatrală și că, în ciuda unor găselnițe punctuale, Chokri nu le poate modela într-un film rotund. Asta și pentru că scenariul e foarte generos cu observarea schematismelor morale ale lumii de azi, mai greu de tradus într-un plot pe momentele subiectului – vezi dorința unora de a sări la beregată doar pentru a se pune ei înșiși la adăpost și ipocrizia altora de a se pretinde curați doar pentru că au învățat pe de rost regulile jocului. De n-ar curge atît de academic spre deznodămînt, în numele unei comode solidarități între personajele feminine, filmul ar reprezenta o experiență mai puțin consensuală: în cele mai interesante secvențe ale sale nu mai este deloc clar dacă ținta satirei rămîne cea afișată (atitudinile misogine omniprezente) sau dacă nu cumva acest modest purgatoriu însorit evocă însăși societatea la nivel global, cu crezurile tari ale prezentului, suspect de asemănătoare în anumite privințe cu dezbaterile unor timpuri mai negre.
Babysitter este disponibil pentru vizionare online pe platforma MUBI.
Victor Morozov este critic de film.
