Plictis imperialist
● Corsage (Austria-Franța, 2022), de Marie Kreutzer.
Vicky Krieps joacă în Corsage o femeie privilegiată, care descoperă pe propria piele că cea mai nasoală parte la a domni peste o națiune nu e nici potențiala furie populară (ușor de stins prin cîteva salve de tun), nici eticheta (ușor de sfidat printr-un „nu deranjați” sictirit și o ușă închisă), nici măcar propriul bărbat (ușor de trimis la o altă femeie). Dimpotrivă – marele inconvenient al unei asemenea vieți trăite în puf e, pur și simplu, plictiseala. „Sissi” a Austriei le încearcă aici pe toate, de la călărie la amantlîc și de la grija maternă la heroină, fără cine știe ce succes notabil. E vorba că, pradă feluritelor datorii și chinuri – de la patriarhat la imperiu –, împărăteasa nu prea mai simte că trăiește, iar spectatorul trebuie să o compătimească. Într-o scenă didactică ce vorbește de la sine, protagonista face o vizită la un spital de psihiatrie și dă nas în nas cu o femeie zvăpăiată, captivă într-o cușcă cu zăbrele. Povestea nu-i poate refuza această oglindire grosolană.
Corsage nu este primul film care să descrie șicanele – uzuale pentru oricine are nenorocul de a se naște femeie – pe care le presupune traiul la curtea domnească. Dacă ar fi primul, ne-ar putea impresiona la o adică prin brambureala voită a cronologiei, prin libertățile asupra istoriei pe care le ia cu de la sine putere, prin anacronismele de rigoare (în film apar tractoare și uși de incendiu, deși ne aflăm abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Aspectul originalității, oricît de trivial în aparență, se dovedește totuși crucial în acest caz, din moment ce Corsage se impune din start asupra privitorului nu doar ca un simplu film revizionist, ci ca un film revizionist de succes. Contrasens logic, într-atît de incomod ar trebui să conviețuiască astăzi conceptul de trend și viziunea pretins progresistă. Nici o mirare, atunci, că filmul nostru devine cu atît mai dogmatic cu cît ține să smulgă mai multe bife în dreptul reușitei de a fi actual. Un paradox învăluie Corsage încă de la primele cadre, cînd realizăm că povestea se visează subversivă și lipsită de compromis, dar calcă fără rușine în siajul unei mode festivaliere cu damf stătut.
Plictisul, trebuie spus, nu circulă doar prin camerele opresive ale Schönbrunn-ului, ci și prin imaginile lui interșanjabile. Cunoaștem de undeva – de pildă, din The Favorite (2018) – această lumină rece care îmbracă luxul, precum și această fixitate fără surpriză a dispozitivului de filmare. Am mai văzut-o pe prințesa – în toate sensurile cuvîntului – răzvrătită, care dă pe-afară de umanitate și colorează cu hachițele ei cotidianul întregii dinastii, de pildă în Spencer (2021). Știm de la Marie Antoinette (2006) că, acolo unde totul exhibă numai scorțoșenie, moralism și reținere, rave-ul dionisiac nu e niciodată departe. Nimic mai simplu, în termeni de mesaj eficient, decît un interior ultraburghez în care se perpelește o victimă mediocră. Față de aceste învățăminte, filmul lui Marie Kreutzer nu aduce nimic nou – ba chiar se afundă cu voluptate în adîncul aceleiași estetici reci și clinice. Contradicția e de proporții: un film care se vrea, în teorie, deschis la nou și emancipator se folosește de tehnică doar pentru a-și repartiza personajele în căsuțe prestabilite, aplatizîndu-le cu mizanscena sa utilitară de dragul unor efecte forțate pe parte de scenariu (plot-ul edificator) sau de stil (inevitabilele imagini „puternice”). Ostilitatea filmului față de orice nu e planificat îi anulează din capul locului pretenția contestatară.
Toată această invazie a relecturilor trecutului în cheie feminist-hedonistă – cu ordinea divină a monarhiei care se masturbează în cadă și suferă de pe urma unor psihoze prea-omenești – începe să semene cu o veste proastă pentru cinema. Căci normalizarea ei – transformarea ei într-un subgen de sine stătător, în care „devianțe” de tot felul vin să contrazică o imagine îndelung șlefuită și perfect ipocrită – e cel mai sigur semn al comodificării. Lucru straniu: cu cît cinema-ul se bate tot mai tare cu cărămida în piept că e anticolonialist, marxist, combativ etc., cu atît politicile antisociale se răspîndesc mai agresiv pe glob. Cum să explici această situație altfel decît sub forma unei colonizări de către capital a ultimelor cotloane de rezistență – mai exact, a artei care refuză, chipurile, statu quo-ul? Un cinema politic are toate șansele să își rateze miza și să se amăgească la gîndul propriei importanțe dacă, în locul unui raport politic cu lumea (chestie pentru care nu există rețete), ridică la rang de vază lozincile imuabile și revendicările explicite. De unde și incoerența acestui film altminteri inspirat intitulat Corsage: niște idei luminate puse în slujba unui proiect consensual și lăsate să se sufoce acolo.
Corsage rulează în cinematografe.
Victor MOROZOV este critic de film
