Al nimănui
● Kompromat (Franța, 2022), de Jérôme Salle.
Nici n-a început bine, și deja Kompromat pare să se instaleze confortabil în ponciful acestei reprezentări a Rusiei – a oamenilor și a împrejurimilor – drept lagăr sub cerul liber, populat de ființe sălbatice. Dar, așa cum o dovedesc următoarele minute, ar fi o greșeală să nu acordăm filmului mai mult credit. Căci, deși cineastul Jérôme Salle nu izbutește să propună o contra-imagine a acestui clișeu („Un clișeu nu e nici adevărat, nici fals: e o imagine care nu se mișcă”, spunea criticul de film Serge Daney), filmul are o relație ceva mai complexă cu „sufletul rus”. Într-adevăr, griul perpetuu, zloata, ca și senzația de supraveghere permanentă, nu fac decît să trădeze un proces de documentare superficial, bazat mai degrabă pe imagerie decît pe imagini concrete, pe mental colectiv decît pe fapte. Dar nu trebuie să excludem capacitatea de seducție a acestei estetici: cu alte cuvinte, din miezul acestui marasm rusesc al cartierelor de blocuri sovietice și al vremii (vremurilor) neiertătoare, filmul stoarce o atmosferă de mai mare amploare, învecinată – în cele mai bune momente ale sale – cu o anumită formă de grandoare.
Sigur, mi se va spune că, în contextul geopolitic actual, livrarea unei imagini mai juste despre Rusia trebuie să fie ultima preocupare a unui film. Cu siguranță. Numai că Kompromat vine la noi în urma unui turnaj încheiat în 2020 (deci, precedînd războiul). Și, în plus, am putea spune că, la limită, misia cineastului, astăzi, este aceea de a privi și din celălalt unghi, de a refuza locul comun, de a întoarce o imagine împămîntenită cu susul în jos, de a insufla puțin zbucium într-o stare de fapt neclintită – și așa mai departe. Ca atare, se prea poate ca Jérôme Salle să nu inspire încredere.
Însă Kompromat este mai mult de atît. Fidel unui titlu mai vechi din filmografia lui Salle, L’Odyssée, el face din drama unui director de Alianță Franceză din Irkuțk, căruia i se înscenează un proces pentru pornografie infantilă, pretextul unui periplu epic. Nu mult anticipatul film de carceră, așadar, căci Mathieu (Gilles Lellouche) este eliberat condiționat după ce i se trage o mamă de bătaie –, ci un ditamai filmul de evadare desfășurat pe cuprinsul Rusiei, dinspre Siberia pînă dincolo de Moscova, la granița cu Europa. Filmul e cel mai bun atunci cînd descrie această viață care se chinuie să fie una comună, care caută cu tot dinadinsul anonimatul și liniștea, dar nu e lăsată în pace doar pentru că i-a trebuit să își facă adăpost într-o țară absurdă, prea vastă pentru ca zbierătele după ajutor să fie auzite de cineva.
Numai că acel „cineva” există, sub forma unei rusoaice-blonde-și-enigmatice-ca-orice-rusoaică (poloneza Joanna Kulig, reperată după rolul din Cold War al lui Pawel Pawlikowski), care își pune în cap să îl ajute pe Mathieu să scape, riscîndu-și viața. O iubire se naște astfel, timidă, insațiabilă, arzînd prin benzinării și pe autostrăzi, pe acordurile unei muzici grandomane care profită de fundalul brutalist al locurilor pentru a conferi acestui destin proporția unei aventuri lipsite de măsură. În aceste clipe, mi-am zis că Jérôme Salle a înțeles totuși destule lucruri despre depărtări, precum și despre puterea tainică, melancolică a peisajului rusesc postindustrial. Nici nu mai conta că filmul fusese turnat în Lituania și Franța, atît de departe de regiunea cu care ne ațîțase printr-un amestec de colonialism și sinceră fascinație.
De-ar fi fost doar atît, filmul ne-ar fi putut cîștiga adeziunea fără probleme. Dar Salle pare indecis între un spectacol mut, care se mulează pe existența tăcută a locurilor, și un spectacol bombastic, care cunoaște doar placa filmului de acțiune neverosimil. În Kompromat se dă un conflict între privirea auctorială și privirea de entertainer, între ficțiunea documentată și escapismul nevinovat. Necazul e că lui Salle îi iese mai bine prima (de obicei se întîmplă pe invers): e mult mai priceput la împletit „limbi de circulație internațională”, la făcut din acest mozaic de intrigi o tragedie a comunicării, decît la născocit peripeții care implică, inevitabil, trecerea printr-un portbagaj și evitarea morții la limită, din nou și din nou. În astfel de clipe, filmul se transformă într-un opus din seria Bourne, ignorant tocmai față de acele vieți pe care s-a forțat să le filmeze în lumina adevărului, preschimbate acum în Buni și Răi, victime și ucigași cu sînge rece. Se pierd astfel asperitățile convingătoare ale Estului, netezit și redus la statutul de alteritate hollywoodiană prea convenabilă, al cărei unic rol este acela de a împinge de la spate o ficțiune cu atît mai năstrușnică cu cît pretinde mai zgomotos că se inspiră din întîmplări reale.
Kompromat rulează în cinematografe.
Victor Morozov este critic de film.
