Scandalizare

● Balaur (România-Germania-Serbia, 2022), de Octav Chelaru.

Într-o bună zi va trebui să pășim hotărît înspre acea subterană a inconștientului colectiv de unde au prins contur producțiile românești ale ultimelor decenii, pentru a spera să explicăm astfel avalanșa de filme cu polițiști și/sau preoți care a tăbărît peste noi, activată de semnale societale mai mult sau mai puțin descifrabile. Dar pînă la a putea trage cîteva concluzii în cheie (ironic-)psihanalitică, rămîne să privim filmele rînd pe rînd. Ultimul intrat pe lista poveștilor cu iz de tămîie este Balaur, debutul așteptat al lui Octav Chelaru. Un film ciudat, care ne tot poartă respectivul iz pe la nas cu oarecare insistență – protagonista interpretată de Mălina Manovici e preoteasă, vedem numeroase secvențe de la strană etc. –, pentru ca la final operațiunea să aducă mai mult a bluf decît a temei fundamentat. Conștient sau nu, Chelaru a realizat cu Balaur un film intens preocupat de semnele vizibile ale religiei – o sutană, o Evanghelie, o slujbă –, dar surprinzător de dezinteresat de sensul lor profund. Rezultă o poveste despre moralitate plasată parcă din întîmplare în spațiul bisericesc, care evită confruntarea directă – și necesară – dintre dogma creștină și păcat. 

Ce s-ar fi schimbat în Balaur dacă relația fizică de intimitate ar fi avut loc nu între elev (Sergiu Smerea) și profesoara de religie, ci între elev și profesoara de limba engleză, de pildă? Nu prea multe. Un detaliu, totuși: aura de lucru grav și impardonabil – de subiect adevărat –, pe care filmul nu e capabil să o extragă decît prin plasarea poveștii sale într-o zonă extremă, rudă cu reducerea la absurd. O anumită undă de regret se degajă la tot pasul, de altfel, din filmul lui Octav Chelaru. Este regretul propriu oricărui produs artistic în care s-a turnat din plin materie afectivă și care totuși nu a ieșit conform așteptărilor. Îmi imaginez filmul aflat încă în stadiu de proiect, cu toate secvențele „obligatorii” trecute în scenariu și cu sentimentul unei lucrături destul de reușite, care „se ține” – și-apoi dezamăgirea de a constata, privind scenele filmate, că materialul nu e chiar rău, dar e atît de plat, și că toate necesitățile de pe hîrtie s-au convertit în cadre de umplutură trase fără convingere, flagrante în lipsa lor de fantezie. 

Balaur e un film rupt în două. În prima parte e ca un școlar care a învățat lecția pe de rost, dar se blochează odată ce i se cere să facă asocieri libere pornind de la ea. Toate scenele de protocol sînt la post – căsnicia blazată, întîlnirea cu corpul profesoral, ora de religie și primele semne ale unei posibile atracții, degrabă refulate... –, scene traversate parcă de emoția cineastului încă nesigur pe mijloacele sale, ici dornic să sară peste preliminarii, colo dator să își facă treaba silitor. Dar o nerăbdare palpită prin această lungă introducere, unde toate temele mari – de la familie la lege morală – sînt așezate frumos pe tapet, și e nerăbdarea filmului care știe că mai are un as în mînecă. Necazul e că acel as se dovedește pînă la urmă a fi un joker, căci în partea a doua filmul își iese complet din țîțîni, fără însă a lăsa impresia unei doze suplimentare de invenție pe partea de mizanscenă. Dimpotrivă, cuplat cu scenariul ezitant, care adesea scapă de sub control (diabetul preotului rămîne un fir narativ rebel), Balaur are ceva pervers în el – ceva ce merge dincolo de simpla curiozitate pentru o situație-limită, în zona mlăștinoasă a dorinței de a umili propriile personaje, ca în secvența folclorică în care preoteasa este adusă în genunchi de fantasmele unui adolescent psihopat.

Într-un scurtmetraj precedent, Statul paralel, Octav Chelaru demonstra un fel de wit, de haz cuplat cu paranoia și fascinație pentru puterile tot mai vaste ale tehnologiei. De-aici vine și momentul cel mai „chelarian” (și mai savuros) al filmului acestuia, cînd preoteasa șterpelește telefonul mobil al fiului pentru a se întîlni pe ascuns cu prietenul lui, iar cel dintîi își geolocalizează aparatul și este la curent cu deplasările sale, fără însă a o bănui pe mamă de nimic necurat. Alexandru Papadopol în rolul preotului – personaj cam generic în dogmatismul său, dar care se răscumpără printr-o blîndețe oarbă, de încornorat – calibrează filmul pe direcția unei comedii, gen care, după toate aparențele, îi reușește mult mai bine cineastului. Păcat însă că amestecul între high-ul fiorului mistic și low-ul hazului de mirean nu poate funcționa aici decît cel mult ca alăturare nici măcar blasfematoare, ci doar un pic jenantă. Avînd o formație în științe exacte, Octav Chelaru merită toată lauda pentru dorința sa de cinema, care înseamnă mai mult decît o dorință de a face filme. Pe măsură ce emoțiile debutului trec, e de crezut că meșteșugul său se va putea cristaliza într-o formă mai coerentă.

Balaur rulează în cinematografe din 9 septembrie.

Victor Morozov este critic de film.