Bîrfoteca
● Jeanne du Barry (Franța-Belgia, 2023), de Maïwenn.
Există în Jeanne du Barry o secvență capabilă să rezume miza întregului film: o vedem acolo pe realizatoarea-scenaristă-actriță Maïwenn observînd printr-un geam, incognito, delirantul ritual zilnic al înțolirii regelui Ludovic al XV-lea, în fața unui alai compus din curtezane și servitori. Înțelegem în acel moment cum chicotelile sardonice la contactul cu pompa regală – un cod cu atît mai vanitos cu cît e mai gol de conținut – nu sînt ale lui Jeanne, această femeie din popor care a reușit, prin istețime și pragmatism, să fure mințile mai-marilor națiunii. Ele îi aparțin, de fapt, chiar lui Maïwenn. Cu Jeanne du Barry, aceasta s-a trezit în fața unei dileme insolubile: într-adevăr, nimic mai complicat decît a alege între lingușeala strategică și mișelia celui care înjunghie pe la spate – două atitudini la fel de oportuniste, de care filmul, un festival de accente puse greșit, abundă de la un capăt la celălalt.
Jeanne du Barry îneacă monarhia franceză în unsoarea tabloidelor. Maïwenn transpune această poveste de secol XVIII despre pasiunea regelui Franței pentru femei de condiție joasă în limbajul perfect inteligibil al cancanului. Viziunea pe care o pune în practică e cu adevărat una populară: filmul se dovedește pătruns de acel spirit pervers – amestec de resentiment și fascinație – prin care clasele de jos se raportează de obicei, în moduri comic de viscerale, la casa regală. El înțelege, de fapt, o lecție simplă: cu cît actele conducătorilor sînt mai distante și mai discrete, cu atît dezbaterea lor pare mai vitală pentru lumea întreagă. Așa se explică, probabil, și aerul de bîrfă, voyeurism și alte afecte primitive mobilizat cu voluptate de film. „Prezentismul” acțiunii nu ține doar de morala dezinvoltă a lui Jeanne, care umblă cu părul despletit, se îmbracă bărbătește și sfidează cutumele. El se resimte mai cu seamă în tonalitatea generală de zeflemea: totul se petrece de parcă pînă și personajele ar fi conștiente de irelevanța viitoare a monarhiei, ajunsă între timp simplu pretext pentru turism și știri duminicale.
Dar chiar și în declinul acestui statut pînă în zona derizoriului e de găsit o formă de tragism. De unde și mirarea că Maïwenn nu e dispusă să privească această poveste decît în dimensiunea ei de bagatelă. Filmul are meteahna foarte curioasă de a-și anula de unul singur potențialul emoției, transformînd drama iubirii inacceptabile în satiră moale despre regalitate, și tragedia bolii în melodramă obosită, cu muzică tînguitoare din belșug. Interesant, altfel spus, cum acest plot descins în cinematografe cu o furie revizionistă împotriva abuzurilor patriarhale ale Versailles-ului se fîsîie pînă în punctul în care ajunge să deplîngă soarta unor tirani tratați fără milă de popor...
Să fim însă convinși că nimic nu e întîmplător. Căci, înnobilat de eticheta passe-partout a „filmului feminist”, Jeanne du Barry ne momește prin cîteva secvențe un pic mai obraznice – în fapt, același trend, deja epuizat, al sufletelor femeiești libere, chinuite aspru de traiul la palat (The Favorite, Corsage) –, doar pentru a se transforma cu totul într-o operațiune de seducție pro domo. S-a mai văzut vreodată, fie și în acest subgen cinematografic de-a dreptul narcisist – vezi personajul mega-cabotin al lui Kristen Stewart din Spencer –, o asemenea autocomplezență? Cu alte cuvinte, Jeanne du Barry o fi purtînd numele unei celebre personalități moarte și îngropate – asta nu îl împiedică cîtuși de puțin să constituie un prilej de celebrare nerușinată a lui Maïwenn-cea-de-aici-și-acum, orchestrat de Maïwenn însăși.
Dincolo de orice, Jeanne du Barry este un film despre un ego hipertrofiat. Feminismul lui Maïwenn e, în esență, despre cum Maïwenn trebuie să aibă întotdeauna dreptate: ea suferă din pricina misoginiei, și tot ea răzbate; ea îi pune la punct pe bărbați, și tot ea își rezervă, în nume propriu, trofeul cel mare: pe Johnny Depp. La belle affaire! În fața acestei performanțe stranii a lui Depp, o mască mortuară la antipozi față de exuberanța nonșalantă de odinioară, e greu de ocolit certitudinea că prezența lui se datorează unui simplu pariu narcisist – o hachiță ermetică dintr-o serie mai amplă, un fel de „pentru că pot!” jemanfișist pe care Maïwenn ni-l aruncă pe post de cîrlig menit să ne ațîțe. Însă alegoria rezultată, cu acest star hollywoodian decăzut, captiv într-un climat socio-lingvistic care nu e al lui, și această divă histrionică, o self made woman aflată într-o poziție de putere aproape dictatorială, are toate șansele să ne urmărească dincolo de film. Dedată unui balet plin de șiretenie în jurul #metoo, cineasta e incarnarea acelei zicale care ne spune că poți mînca prăjitura și-apoi să te trezești cu ea înapoi în mînă. Nimic mai dăunător pentru credibilitatea cauzei feministe.
Jeanne du Barry rulează în cinematografe din 10 noiembrie.
Victor Morozov este critic de film.
