Infern TV

● Natural Born Killers (SUA, 1994), de Oliver Stone.

S-au împlinit, de curînd, 29 de ani de la lansarea lui Natural Born Killers. Ce mai înseamnă această bornă simptomatică de audiovizual nouăzecist acum? Răspunsul nu e chiar atît de simplu. Căci, pe cît de tare ne vine să condamnăm din start această întreprindere pentru teribilismul său gratuit, pe atît de tare sîntem forțați să admitem că în această gratuitate zace o anumită intuiție despre mersul societății actuale. Și că a o reduce moralist la statutul de „petardă” înseamnă a ignora traiectoria industriei producătoare de imagini, a cărei undă de șoc a crescut exponențial în ultima vreme. Așa că, în loc să vociferăm nostalgici după cinema-ul pretins „imaculat” de odinioară, cel care aparținea negreșit culturii înalte, mai bine privim în ochi acest „mesaj din sticlă” – un cocktail Molotov fără Dumnezeu –, pentru că în el s-ar putea să descifrăm semnele viitorului devenit între timp prezent...

Transformarea lui Oliver Stone într-o portavoce a negaționismului putinist e un exemplu de radicalizare stupidă a ceea ce, acum trei decenii – într-o ambianță mai descreierată –, ar fi putut trece cu multă îngăduință drept „provocare”, „controversă”. Pe de altă parte, discuția despre film ca artefact fierbinte al unei sensibilități excesive rămîne în picioare. Să plecăm, așadar, de la presupoziția că sîntem de acord în ce-l privește pe nefrecventabilul Stone și să ne privim la rece aceste imagini dintr-un timp care, deja, nu mai e al nostru. Cu jindul său după narațiuni coagulate in extremis – în special această ocheadă față de evadarea pe picior mare dintr-o închisoare –, Natural Born Killers este, în epoca reel-ului și a VR-ului, aproape prea lent. Montajele sale care aglutinează tot soiul de jivine devoratoare, explozii în lanț, figuri schimonosite, mînjite cu vopsea roșie, au cam obosit și ele: acest „infern” al imaginii în mișcare a devenit, între timp, loc comun al cinematografului, mai perisabil decît cool-ismul lor aparent. Extrapolînd, filmul lui Stone nu e nicidecum o profeție; dimpotrivă, e o altă confirmare – după Revoluția Română, printre altele – că filmul, ca mediu, a început la un moment dat să înregistreze întîrzieri tot mai mari față de actualitatea presantă. Însă există o noblețe în a dori să nu pierzi trenul istoriei mediilor; o noblețe adesea discretă, pe care însă Stone, aici, o urlă în gura mare.

Natural Born Killers a fost taxat drept vulgar, pervers, senzaționalist – dovadă că, într-un fel, Stone și echipa lui au avut dreptate să îl facă. Totodată, cine protestează habotnic refuză să vadă evidența: nu doar conformarea filmului la un regim de vizibilitate tot mai deșănțat și mai violent, ci mai cu seamă precauțiile inerente ale mediului, cele care îl împiedică să explodeze definitiv. A fost nevoie de o ieșire din ficțiune – de posibilitatea livestream-ului – pentru ca suicidul și crima să apară, inevitabil, pe micile ecrane ale fiecăruia, într-un direct obscen, și să împingă la maximum stegulețele roșii ale atrocității. În fața lor, cinema-ul nu poate mai nimic. Poate, la o adică, să se inspire din ele și să ne livreze o experiență aproape de limită. Abia aici filmul se dovedește, dacă vreți, „vizionar”: în felul în care căptușește această dramă romantică, tip Bonnie & Clyde, în materialul jetabil al televiziunii – sitcom-uri fasciste, bîțîială infantilă a aparatului de filmat, culori fistichii, emoții de trotuar, un întreg arsenal de giumbușlucuri pe care cinema-ul și-a permis să le privească, pe bună dreptate pînă la un punct, cu superioritate. Natural Born Killers are momentele sale atunci cînd merge adînc în nerespectabil, cînd batjocorește cu superbie orice pretenție de artă, cînd transformă rebutul, kitsch-ul, prostul gust în litera de lege formatoare a noii sensibilități audiovizuale.

Această sensibilitate e cinică și imorală. E, înainte de toate, disprețuitoare față de conceptul ierarhiilor menite să departajeze între ce e bine și ce e rău. Filmul, desigur, nimerește adesea pe lîngă, exagerează fără să fie amuzant, dar tocmai în aceste derapaje – incarnate de personajul reporterului pămpălău, ahtiat după faimă, jucat de Robert Downey Jr. – s-ar putea să găsim un fel de justețe a tonului. După Dog Day Afternoon (1975), filmul care a anunțat evoluția societăților noastre în circuri mediatice tiranizate de transmisiunea live, Natural Born Killers e unul dintre primele filme mainstream care face pactul cu diavolul, conștient că antidotul pentru infernul televizual s-ar putea să fie chiar infernul însuși: caricatura, parodia, lupta cu armele inamicului – în loc de previzibilul „bun-simț”. Iar în această dezinvoltură e de găsit și o anumită pasiune pentru contaminare, porozitate, impur, adică ceea ce – dintotdeauna – a menținut cinema-ul în viață. Filmul deschide o epocă în care devine mai relevant să analizăm efectele perturbatoare ale aceste deplasări, în loc să determinăm dacă ce vedem e „bun” sau „prost”. Căci sensibilitatea audiovizuală a momentului a mers tot mai departe de astfel de judecăți valorice, pe un teren al hibridizării, al fluxului și al transferului. Nebunia lui Natural Born Killers ascunde o doză de luciditate cu bătaie mai lungă decît trăsnăile sale senzaționaliste.

Natural Born Killers este disponibil pentru vizionare pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.