Spiritism viral

● Talk to Me (Australia, 2022), de Danny Philippou, Michael Philippou.

Talk to Me e un horror concis și combativ, care lucrează cu filonul cel mai fertil al genului: o exorcizare a demonilor și spaimelor din mentalul colectiv al actualității, prin intermediul metaforei și al deghizărilor mai mult sau mai puțin credibile, care să mai dilueze din frontalitate. Filmul preia o angoasă latentă – aceea că generația Z a scăpat de sub controlul parental și e pîndită de adicții la tot pasul, de la fluxul interminabil de reel-uri la droguri – și o transformă în ditamai bau-baul care pocește moace și terorizează comunități pașnice. Pe principiul lui „hai, încearcă și tu” sau „n-are ce să meargă prost”, ședința de spiritism „inofensivă” e liberă să devină, astfel, o experiență care se lasă cu sevraj, halucinații și bis-uri la infinit. În economia înfricoșător de realistă a filmului, nici un coșmar nu bate sentimentul acestor părinți care nu știu pe unde le umblă odrasla.

Regizat de frații Danny și Michael Philippou, aflați doar la debut, filmul afișează o mare îndemînare. El ia în grijă această metaforă a convocării spiritelor, astfel încît aceasta să nu se trădeze niciodată, în aceeași măsură în care să permită, totuși, lecturi în cheie „critică”. În prima parte, cea care setează coordonatele acestor joculețe la fel de periculoase ca cele mai tîmpite provocări de pe TikTok, filmul e remarcabil. E admirabilă precizia cu care transformă un hobby social în ritual vrăjitoresc, sau cu care face din contactul cu fantomele un fel de shot care poate vira năucitor de repede în supradoză. Poate cel mai frumos e acest montaj alert în care, odată ce prindem logica experimentului – un puști „dă noroc” cu mulajul unei mîini, apoi se trezește „locuit” de un spirit timp de maximum 90 de secunde –, filmul ne refuză previzibilul „mai mult și mai mult”. Mai înțelept, el ne oferă o secvență comică, încropită ca un reel aproape primitiv, în care tinerii se sparg de rîs în jurul mesei, filmați și expuși într-o stare de vulnerabilitate inconștientă deloc străină de euforie.

Acest apel aproape tainic al experienței e punctul în care filmul devine mai mult decît o simplă variațiune pe o temă clasică. Povestea e suficient de inteligentă încît să folosească toate cîrligele așteptate – de la doliul frustrat în urma unei morți incerte la tentația periculoasă de a căuta întunericul – ca explicație perfect plauzibilă pentru depresie, plictiseală, teribilism și alte stări curente ale tinerilor din mediile urbane. Păcat că filmul, pînă la finalul în care devine iarăși tăios și inspirat, nu poate menține încontinuu această stare de incandescență: de la un punct încolo, începe să se simtă ca un spin-off pedestru care coase cu ață albă mutările personajelor. Altfel spus, ce om normal la cap ar răspunde, la capătul unor evenimente tulburătoare, unei chemări tenebroase de tip „vino să îți arăt cum să îți vindeci fratele”?

Venind din partea unor youtouberi la rîndul lor virali, ne-am fi putut aștepta ca Talk to Me să arboreze un aer de „cioacă” născută din spiritul post-ironic al vremurilor. Dimpotrivă, frații Philippou înțeleg că trebuie să se ia în serios, dar că această seriozitate nu exclude o anumită viteză a execuției care are de-a face cu intuiția filosofică și cu dexteritatea formală. Abilitatea filmului de a convoca acest imaginar gotic în miezul unui cotidian ticsit de mici ecrane pe care rulează filmulețe văduvite de orice duh e un deliciu. Dar filmul nu e simplă privire sociologică îmbrăcată în straiele cinema-ului de gen. O secvență răscolitoare ne-o arată pe protagonista Mia (Sophie Wilde), copleșită de traumă și singurătate, încercînd să își muleze corpul după corpul fostului ei iubit, cu care se nimerește să doarmă în același pat. Nu-mi amintesc să fi văzut, anul acesta, vreo scenă de un erotism mai pătrunzător decît acest gest sugrumat, aproape minimalist în suferința lui, descins în mijlocul unui film îngrijorat de soarta propriilor personaje.

Poate că aceasta este, astăzi, una dintre cele mai interesante căi pentru cinema: un meșteșug atent la semnele timpului său, care nu uită să cultive o ecologie a gesturilor și a privirii cu care am fost obișnuiți de capodoperele artei. Cu alte cuvinte, o formă de expresie aproape atemporală, obligată, totuși, să lucreze cu materialul impur, amestecat al unei epoci care trasează continuități tulburătoare între spirite, rețele sociale și regimuri bruiate ale vizibilității.

Talk To Me rulează în cinematografe din 22 septembrie.

Victor Morozov este critic de film.