Melodramă pentru mileniali
● Past Lives (SUA-Coreea de Sud, 2023), de Celine Song.
Melodrama trăiește. Nu ca o periodică sesiune de testare a codurilor sale la contactul cu vremuri noi, pentru a vedea dacă ele mai pot da în continuare la iveală, așa cum o făceau cîndva, fățărnicia și carențele politice ale unei societăți – ca în filmele lui Todd Haynes, de pildă, unde regulile constrîngătoare ale jocului deveneau cu atît mai necesare cu cît ele ilustrau decalajul dintre pofte și morală, adevăr intim și norme impuse. De la Douglas Sirk la Todd Haynes, această poveste a timing-ului nefericit, în care două ființe se ratează mereu la milimetru, servea ca evidențiator aproape dialectic al tuturor concluziilor care, din diverse motive, nu puteau fi spuse cu subiect și predicat, ci doar sugerate.
Am fi putut crede că, pe măsură ce definiția iubirii acceptabile se lărgește în lumea occidentală, nevoia de melodramă se va pierde. Însă melodrama, cu imposibilul său, revine. Numai că ea nu mai servește, acum, drept indicator ideologic mascat, accesibil doar inițiaților. Dimpotrivă: astăzi, ea pare să consfințească, aproape tautologic, un acord între o sensibilitate melodramatică și o anumită formă de narațiune adecvată. Paradox: de la conflictul de odinioară, cel în care melodrama avea misiunea de a suplini o lipsă – neputința de a rosti adevărul sus și tare, de exemplu –, am ajuns să vedem genul drept garant al unei forme de noblețe culturală, o oază de calm într-un climat de gălăgie a imaginilor turate la maximum. Melodrama nu mai e o necesitate internă a sistemului, o breșă prin care să pătrundă critica, ci un lux al cinema-ului „curat”, care restaurează ordinea de mult pierdută.
Paradox și nu prea: căci, de fapt, am desenat o buclă – de la un gust burghez (cel care vedea în cinema-ul hollywoodian clasic un prilej de evadare distractivă) la altul (cel care vede în filmele de festival un act de distincție care trebuie subliniat ca atare). Împotriva unei direcții stridente și bășcălioase (Östlund, Lánthimos etc.) se naște o alta cu sonorul dat la minimum, care face din decență unica stare de fapt posibilă (Aftersun de Charlotte Wells, Falcon Lake de Charlotte Le Bon). Cel mai recent intrat în tabăra din urmă, Past Lives de Celine Song: încă un film care își propune să ne impresioneze prin bunul-gust afișat – interioarele sînt mereu primitoare, locațiile mereu fotogenice – și să ne arate o lume în care nimeni, niciodată, nu cade în păcatul crizei de nervi, deși motive ar exista din belșug.
Cu alte cuvinte, Past Lives ne momește cu această delicatețe aproape patologică. Toate imaginile sale sînt ștampilate cu „rafinat”, „sofisticat”, „seducător”. Melodrama – acest destin crud al unor suflete care nu pot fi împreună din motive exterioare, deși se iubesc din fragedă pruncie – e mai mult decît o simplă opțiune printre altele. În fond, între lacrimi (manipulare emoțională) și nostalgie (patină retro) nu trebuie neapărat ales. Efectul „melo” ajunge să însemne automat „trecut” tocmai pentru că melodrama, ca intervenție deghizată în miezul unui real problematic, nu își mai găsește temei într-o epocă în care totul este permis, sau ar trebui să fie. Așa se face că însuși recursul la acest gen trimite din start către o formă paseistă de respectabilitate. Această exploatare a lui „ce filme se făceau odată” nu e inocentă: ea amintește de vremuri în care morala era mai strictă, iar statement-ul politic mai subtil. Numai că azi, ea are menirea de a-și gratula spectatorii, încredințîndu-i că asistă la o expresie înaltă a culturii, în care pînă și evidența este rostită pe ocolite.
Reținerea, încetineala, tăcerea nu mai sînt azi marker-i antisistem. Mai degrabă, ei sfîrșesc prin a reafirma păguboasa opoziție dintre o artă pretins nobilă și o producție culturală plebee. Într-un film precum Past Lives, care face dintr-un posibil adulter ditamai craterul din viața lipsită de privațiuni a unor mileniali anxioși, toată această înfrînare nu e simplă găselniță a mizanscenei: e pretextul de elevație al unei arte corporatiste în zona regimurilor artistice care, chipurile, îndeamnă la gîndit. Ce mai contează, atunci, că totul, în rest – de la premisa kitsch la dulcegăria acestei dramaturgii pline de „sensibilitate” –, aduce a conformism în numele unei viziuni superficiale asupra existenței? Past Lives e reprezentativ pentru o pătură generațională ce, împotriva umorului și a nervului, revine mofturos la o formă de autocelebrare afectată în care alege să vadă culmea radicalismului.
Past Lives rulează în cinematografe din 22 septembrie.
Victor Morozov este critic de film.
