Zeița
● La Fiancée du pirate (Franța, 1969), de Nelly Kaplan.
Debutul incendiar al lui Nelly Kaplan e unul dintre cele mai bune filme despre păgînism din cîte cunosc. El observă aproape amuzat – dar niciodată caricaturizînd, fiindcă asta i-ar dezumfla încărcătura satiric-explozivă – procesul plin de aplomb prin care o femeie căzută la mîna patriarhatului își ia puterea înapoi. Cum reușește să o facă? Monetizînd exact acel lucru care îi adusese pieirea: sexualitatea. A fi femeie – ba chiar, afront suprem, femeie frumoasă – nu mai e, în lumea din La Fiancée du pirate, sentința unei condamnări tacite primite încă de la naștere. Dimpotrivă, ea devine lumina intrinsecă prin care Marie – această făptură cu nume biblic și apucători delicios de diavolești – arată adevărul despre umanitatea arierată. Nici un bucolism la mijloc: cîmpurile roditoare ale satului sînt aici simplu teren înecat în clisă; casele sînt cocioabe în care se trudește din greu și degeaba, incubatoare ale obscurantismului; sătenii înșiși nu au nimic din țărănimea idealizată – sînt doar o gloată de bărbați îmbuibați și bețivi, dedați celor mai joase apucături ale speciei.
Există în film un fel de aură de basm întors cu susul în jos, înspre intensitățile negre ale umanității. Pădurea devine un spațiu care ascunde forțe oculte. Ca atare, era nevoie de o eroină care să poată ține piept, în mod credibil, acestui rău nezăgăzuit. Kaplan găsește în persoana lui Bernadette Lafont această efigie dionisiacă a après-Nouvelle Vague-ului, cînd toate speranțele se sting, iar idealurile de schimbare sfîrșesc în restaurație posacă. Nici o divă mai potrivită pentru a încarna această poezie a eșecului, un cînt aproape sălbatic, carnal, lipsit de elevație. Lafont este zeița vibrațiilor joase, amestecate totuși cu o nostalgie a înălțimilor. Nu îi e străin nimic din ce e picant, corupt, murdar fără a exclude un soi de jind după curățenie, limpezime – nimic care să sfideze clișeele și academismul. De unde și senzația că acest rol de Medusa determinată să jupoaie pielea de pe bărbați, în aceeași măsură în care își cultivă în sfîrșit un erotism cît se poate de seducător, e croit pe măsura ei.
Întreg filmul, de altfel, e ca o floare carnivoră. Emană la tot pasul dulcile iluzii (realism aparent, narațiune clasică) apte să îi mascheze verva demolatoare. E o înțelepciune a celui care știe că, pentru a-ți convinge inamicul să înghită pilula otrăvită, trebuie mai întîi să îl ademenești. E de văzut aici o reală corespondență între această protagonistă care își transformă bojdeuca în care fusese exilată de către săteni în adevărat altar de venerație, făcînd din darul feminității primit de la Mama Natură un fel de miraj care aduce pieirea, și filmul care contestă ordinea curentă. Dar plot-ul femeii, urzit în urma morții mamei sale călcate de mașină, nu e doar simplă răzbunare – el presupune și descoperirea unei imense voluptăți în actul de a ști cine ești și de a trăi conform cu acesta, fără rușine. Cu precizia aproape mistică a unei teoreme pasoliniene, căreia Kaplan îi adaugă fervoarea comică a descuamării patriarhatului, La Fiancée du pirate ne poartă în miezul unei utopii în care mecanismul inegalității între sexe s-a gripat. Și ne arată că această utopie e la îndemînă.
Mai degrabă hedonist decît militant, filmul e o grozavă mostră juisivă realizată în siajul unei perioade de eliberare sexuală, cînd maoism, feminism și anarhie puteau benchetui la aceeași masă. Melanjul, să nu ne îndoim, e de-a dreptul radical. Cu mult înainte de minimalizarea uzuală a personajelor masculine – un trend de succes în cinematograful de azi –, Kaplan face din decidenții bărbați (această agora ancestrală a ruralului) o șleahtă de bestii înfometate, complet văduvite de puterea voinței. Surprinzător este însă că această nouă stare de fapt nu ignoră chestiunile morale – dimpotrivă, pragmatismul lui Marie operează cu o grijă incompatibilă, altminteri, cu orbirea ideologică, atunci cînd îi oferă o „partidă” gratis imigrantului sărac sau cînd îl inițiază într-ale corpului femeiesc pe băiatul coșuros al poștașului.
E vorba că ea nu urmărește, în definitiv, decît completarea unui ritual plin de pietate: acela de a-i oferi mamei sale, considerată vrăjitoare, respectul cuvenit după moarte. Cînd bătrînei i se alătură țapul familiei, ucis cu o prostie calculată, pe locul înhumării lor iau naștere două monumente cu atît mai evlavioase cu cît ocolesc religia oficială, formate din bunurile pe care femeia a reușit să le acumuleze vînzîndu-și corpul. La Fiancée du pirate apare în zorii acestei epoci a consumului fără sfîrșit, în a cărei plăcere vede prilejul unei ironii tragicomice despre ființa tranzitorie. Perfect kitsch, dar lipsit de orice pretenție, acest spațiu devine – sub diversele obiecte vopsite în culori țipătoare și aranjate într-o grămăjoară dezordonată – un fel de mărturie involuntar emoționantă despre trecerea omului. Secvența îngropării mamei, o bacanală degradantă animată de reziduurile sacrului, e un fel de cuvînt-înainte despre lumea în care, acum șaizeci de ani și mai bine, abia ne pregăteam să intrăm.
La Fiancée du pirate este disponibil online, pe platforma MUBI, în cadrul unei retrospective Nelly Kaplan.
Victor Morozov este critic de film.
