Necazul a aflat unde locuiesc. Fragment în avanpremieră din Sentința de Louise Erdrich

După zece ani de închisoare, Tookie încearcă să ia viața de la capăt și se angajează într-o librărie. Venirea pandemiei și moartea unei cliente fidele declanșează însă un lanț de evenimente imprevizibile. Tookie e forțată acum să privească în interiorul ei pentru a-și înțelege propriul trecut și a-și ispăși greșelile. Condamnarea la integrarea într-o cultură înlocuitoare, care doar se vrea înfloritoare, se plătește scump. Într-o societate dominată de ură și cruzime, personajele din Sentința se regăsesc și supraviețuiesc prin iubire, prietenie, cărți, familie și moștenire culturală. Lupta pentru păstrarea propriei memorii și identități nu e ușoară, însă resentimentele și disperarea fac loc în cele din urmă compasiunii și solidarității. 

Carte finalistă la Women’s Prize for Fiction 2022.

„Sentința confirmă puterea cărților de a ne vindeca și, mai mult decît atît, de a ne schimba viața.“ The New York Times Book Review

„Bizară, încîntătoare și amuzantă: o operă despre maternitate, osîndă, regret și magia cuvintelor pe hîrtie – întunecată, luminoasă și în toate nuanțele dintre cele două.“ The New York Times

Louise Erdrich face parte din tribul amerindian Turtle Mountain Band of Chippewa. A scris numeroase romane, volume de poezii, cărți pentru copii și amintiri despre primii ani ai maternității. S-a născut în Minnesota, iar acum locuiește împreună cu familia în Minneapolis, unde deține Birchbark Books, o mică librărie independentă. A cîștigat premiul Pulitzer pentru romanul The Night Watchman. Se spune că în casa ei veche, care scîrțîie din toate încheieturile, ar locui o fantomă. 

***

Odată, pe cînd eram în izolare, întinsă în pat într-o stare de disociere corporală, fusesem vizitată de un mic spirit. În ojibwe, cuvîntul pentru „insectă“ este manidoons, spirit mic. Într-o zi, o muscă de un verde iridescent mi-a aterizat pe încheietură. Nu m-am clintit din loc, doar am privit-o atingîndu-și carapacea ca o piatră prețioasă cu brațele-i subțiri cît o geană. Mai tîrziu, am căutat să văd ce specie era. Doar o muscă verde de sticlă, Lucilia sericata. Dar, la acel moment, a fost solia tuturor lucrurilor despre care am crezut că nu aveau să mai fie nicicînd ale mele: frumusețea neobișnuită și comună, entuziasmul, surpriza. A doua zi de dimineață, nu mai era. S-o fi întors la gunoaiele ei sau la vreun leș, m-am gîndit. Dar nu. Era întinsă pe dosul palmei mele. O strivisem de moarte în somn. Eram terminată. Normal că îmi pierdusem complet simțul ironiei, pentru că trăiam într-un clișeu crud. Însă în deznădejdea rutinei, orice aberație este un semnal strălucitor. Multe săptămîni după acel eveniment am crezut cu ardoare că micul spirit fusese semnul că într-o zi aveam să-mi recapăt libertatea. Iar eu îl omorîsem.

Și totuși, zeii sînt miloși.

Am plecat într-o salopetă cu imprimeu cu floarea-soarelui, un tricou alb și niște bocanci bărbătești. Încă aveam dicționarul. Am fost primită într-un apartament de tranziție pînă cînd, în cele din urmă, mi-am găsit unde să locuiesc, în apropiere de autostrada interstatală I-35. 

Între 2005 și 2015, telefoanele evoluaseră. Primul lucru pe care l-am observat a fost că toată lumea era cu ochii într-un dispozitiv dreptunghiular luminat. Voiam și eu unul. Ca să mi-l iau, aveam nevoie de o slujbă. Deși acum știam să folosesc o mașină de cusut industrială și o tiparniță, cea mai importantă aptitudine dobîndită în închisoare era că citeam totul cu o atenție de ucigaș. Biblioteca închisorii avea destule cărți despre meșteșuguri. La început, am citit totul, chiar și despre cum se croșetează. Am citit toate cărțile din colecția „Great Books of the World“, toate cărțile scrise de Philippa Gregory și cele scrise de Louis L’Amour. Jackie Kettle îmi trimitea cu sîrguință cîte o carte în fiecare lună. Dar visam să aleg o carte dintr-o bibliotecă sau dintr-o librărie. Mi-am luat așa-zisul meu CV, l-am umplut cu minciuni și l-am depus la fiecare librărie din Minneapolis. Una singură mi-a răspuns, pentru că Jackie lucra acum acolo și ca achizitor, și ca manager.

Librăria era micuță și modestă, plasată vizavi de clădirea de cărămidă a unei școli, într-un cartier plăcut. Ușa albastră cu arcadă de la intrare se deschidea într-un spațiu ce mirosea dulceag a iarbă, de vreo șaptezeci și patru de metri pătrați, ticsiți cu cărți, cu secțiuni etichetate ca ficțiune indigenă, istorie, poezie, limbi străine, memorii și tot așa. Mi-am dat seama că sîntem mult mai geniali decît credeam. Patroana se afla într-un birou îngust cu ferestre înalte, care lăsau să pătrundă înăuntru fîșii suave de lumină. Louise purta ochelari de modă veche cu lentile ovale și își strînsese părul cu o clemă cu mărgele. O știam doar din fotografii de autor mai vechi. Vîrsta îi lățise chipul și nasul, îi umflase obrajii, îi albise părul și îi dăduse un aer general de îngăduință. Mi-a spus că librăria era în pierdere.

– Poate că aș putea să ajut, am zis.

– Cum?

– Vînzînd cărți.

Eram foarte intimidantă pe atunci și vorbeam cu încrederea de dinainte, ca o agentă de vînzări. După ce am scăpat de salopeta cu floarea-soarelui, mi-am cultivat un stil brutal și frumos: contur de ochi negru, un ruj aprins, brațe musculoase și coapse pline. Ținuta cu care ieșeam era compusă din blugi negri, adidași negri, înalți, de la Stompers, un tricou negru de fotbal, un cercel în nas, un piercing în sprînceană și o bandană neagră, strînsă pe cap, care să-mi țină părul.

Cine ar îndrăzni să nu cumpere cărți de la mine? Louise a priceput totul și a încuviințat din cap. Avea CV-ul meu în mînă, dar nu m-a întrebat absolut nimic.

– Ce citești acum?

– Almanac of the Dead. E o capodoperă.

– Într-adevăr. Ce altceva?

– Benzi desenate. Romane grafice. Hm, Proust?

Ea a dat sceptică din cap și m-a măsurat din creștet pînă-n picioare.

– Sînt vremuri grele pentru librăriile mici și probabil că n-o vom scoate la capăt, a zis ea. Ai vrea o slujbă?

Am început cu o tură de zi și ore suplimentare. Am reluat legătura cu Jackie Kettle, care citise tot ce fusese scris vreodată și care m-a învățat cum să conduc librăria. Bătrîna Tookie avea și ea ideile ei cu privire la oportunitățile din vînzarea cu amănuntul. Dar am rezistat tentației de a băga mîna în casa

de marcat, tentației de a fura informații de pe carduri de credit și tentației de a șterpeli marfa suplimentară, chiar și cele mai bune bijuterii. Uneori eram nevoită să-mi mușc degetele. Cu timpul, rezistența s-a transformat în obicei, iar impulsul a fost domolit. Am muncit din greu ca să obțin o mărire de salariu, apoi încă una și aveam și niște avantaje, printre care se numărau cărți la preț redus sau ediții în avanpremieră. Nu cheltuiam mult. Mă uitam la vitrine. Hoinăream. După muncă, mă urcam în autobuz și mă plimbam de colo-colo, coboram și mă urcam la loc, prin tot orașul. Lucrurile se schimbaseră de cînd fusesem eu mică. Era încîntător să mă las purtată pe străduțe, fără să am nici cea mai vagă idee încotro mă îndreptam, ajungînd în cartiere locuite de oameni surprinzători. Femei în veșminte fucsia văluroase, cu eșarfe mov pe cap împînzeau trotuarele. Am văzut hmongi, eritreeni. Mexicani. Vietnamezi. Ecuadorieni. Somalezi. Laoțieni. Și un număr îmbucurător de americani de culoare și de indigeni de-ai mei. Firme de magazine în tot felul de limbi, scrise cu litere curgătoare, case după case – cochete, în paragină, cu tot felul de adaosuri, adăpostite sub coroanele bătute de vînt ale copacilor. Apoi zone părăsite – căi ferate, hectare de cîmpuri pavate, malluri distopice. Uneori vedeam cîte un mic restaurant care îmi plăcea, așa că mă dădeam jos la următoarea și intram în el, după care comandam supă. Am mîncat supe din toată lumea. Avgolemono. Sambar. Menudo. Egusi cu fufu. Ajiaco. Borș. Supa cu leberknödel. Gazpacho. Tom yam. Soleanca. Nässelsoppa. Gumbo. Gamjaguk. Miso. Pho ga. Samgyetang. Am ținut o listă în jurnalul meu, cu prețul fiecărei supe în dreptul numelui ei. Toate au fost satisfăcător de ieftine și cît se poate de sățioase. Odată, am auzit un bărbat care stătea lîngă mine în cafenea comandînd supă de penis de bivol. Am încercat să o comand și eu de la chelner, însă acesta, cu părere de rău, mi-a spus că nu au decît un singur penis pe săptămînă și că supa se dă repede.

– Dar ei au, am zis, arătînd spre masa cu bărbați slabi, pîntecoși.

– Ei au nevoie de ea, mi-a zis, cu un glas scăzut. E bună pentru mahmureli și știi tu.

Și mi-a făcut semn cu cotul.

– A, aia.

– I-au trimis nevestele.

Mi-a făcut cu ochiul. În loc să-i întorc gestul, i-am aruncat o privire ucigătoare. Voiam să se așeze în genunchi. N-a făcut-o, dar supa din partea casei a fost excelentă. 

Într-o zi, am coborît la cafeneaua Hard Times și am mers înapoi pînă la un magazin cu articole pentru activități în aer liber de pe Cedar Avenue, în cartierul Riverside din Minneapolis. Midwest Mountaineering avea o îngrăditură în spate plină cu caiace și canoe. Erau în culori vii – un albastru atît de albastru, încît lucea, un roșu vesel, un galben aprins. Pe cînd mă îndreptam spre intrarea din spate ca să caut o geacă la reducere în august, am simțit asupra mea privirea cuiva, așa că m-am întors. Acei umeri lați. Acel cap pătrățos. Ieșea în evidență pe fundalul bărcilor cu autopropulsie înșirate ca niște creioane colorate într-un pachet. Picioarele îi erau și mai slabe și purta o pereche de adidași de un alb strălucitor. Era doar o siluetă neagră cu soarele care-l lumina din spate. Umbra îi era strîmbă și diformă, de multă vreme, chiar dinainte de box și de a fi polițist tribal. A pășit într-un petic de soare și s-a luminat la față. Degajat, zîmbind prostește, călduros. Pollux m-a îmbrățișat ca pe un copil mare, apoi a făcut un pas în spate. A mijit ochii și m-a privit cu o insistență ciudată.

– Ești liberă?

– Hai să spunem că sînt afară.

– Ai fugit?

– Nu.

– Atunci spune-o.

– Ce să spun? Ce-mi face conștiința de potawatomi?

– Nu, nu asta.

– Atunci ce?

– Spune că te căsătorești cu mine.

– Tu vrei să te căsătorești cu mine?

– Da.

Ușa este deschisă. Ieși!

Acum trăiesc ca un om cu o viață normală. O slujbă cu un program regulat, după care vin acasă la un soț normal. Am pînă și o căsuță normală, cu o curte mare, asimetrică, frumoasă și neorînduită. Trăiesc precum cineva care a încetat să se mai teamă de porția zilnică a timpului. Duc ceea ce s-arputea numi o viață normală, numai dacă te-ai așteptat dintotdeauna să trăiești astfel. Dacă crezi că ai dreptul.

Muncă. Iubire. Mîncare. Un dormitor adăpostit de un pin. Sex și vin. Știind ceea ce știu despre istoria tribului meu, amintindu-mi ce-mi pot aminti despre mine, pot să numesc viața pe care o trăiesc acum drept una ruptă din rai. Încă de cînd am înțeles că viața asta avea să fie a mea, nu mi-am dorit decît să continue neabătută de la rutina ei neprețuită. Și așa s-a și întîmplat. Cu toate acestea, ordinea tinde către dezordine. Haosul ne zădărnicește strădaniile nevolnice. Trebuie să fii mereu în gardă.

Am muncit din greu, am păstrat lucrurile în ordine, mi-am stăvilit zgomotul interior, am rămas pe drumul cel bun. Și totuși, necazul a aflat unde locuiesc și mi-a dat de urmă. În noiembrie 2019, moartea a luat-o pe una dintre cele mai enervante cliente de-ale mele. Însă ea n-a dispărut de tot.