Am crescut printre gangsteri și preoți
Cred că mare parte din motivația mea își are rădăcinile în furie, dar asta într-un mod constructiv. De cîteva ori însă, s-a întors împotriva mea, făcîndu-mă să înțeleg că poate fi și o emoție autodistructivă. Furia mea vine din faptul că am crescut pe stradă, dar că n-am putut să fiu ca toți ceilalți. Furia față de ceea ce am trăit cînd am mai crescut și furia față de lumea din jurul meu. Dar ea poate avea legătură și cu faptul că-ți pasă. Furia poate fi și o emoție constructivă.
Am crescut pe Elizabeth Street, care se învecinează cu Bowery. Bowery, la vremea respectivă, era locul în care viețile oamenilor se sfîrșeau. Mureau în stradă, fix acolo. Am văzut cum își pierdeau orice urmă de umanitate și am văzut cum toți ceilalți îi tratau fără pic de umanitate. Și începi să simți și tu asta în adîncul tău. Totodată, exista acolo un azil catolic pentru săraci, iar părintele Principe și Dorothy Day veneau și ne vorbeau despre asta la Centrul pentru Tineret, de pe Mulberry Street. Ea chiar avea curaj să locuiască în Bowery, și nu doar să se îngrijească de săraci, ci să trăiască alături de ei.
Astăzi știm cine a fost Dorothy Day, dar sînt multe alte nume de care n-am auzit. N-auzim de organizații caritabile catolice care au grijă de cei bolnavi, de cei cu adevărat bolnavi și lipsiți de orice speranță. De cei care beau constant, care se droghează constant, de toată suferința care izvorăște din asta. Și totuși, există oameni în stare să-i ajute, să-i accepte, iar oamenii ăștia sînt, într-un fel sau altul, niște sfinți. Unul dintre motivele pentru care am făcut Între viață șimoarte a fost dorința de a-i aduce în centrul atenției pe acești oameni, pe acești lucrători. Joe Connelly, cel care a scris cartea, s-a întors să lucreze cu cei de la SMU (Serviciile Medicale de Urgență) din cadrul spitalului din New York, aflat în apropiere. Acestea sînt poveștile pe care am vrut să le spun. Am încercat să fac filme „în stil hollywoodian“, dar s-au dovedit diferite de ceea ce voiau oamenii să vadă, presupun. Prin intermediul lor, încercam să-mi pun în valoare propriile experiențe de viață.
De exemplu, scena de început din Irlandezul: Asasinul mafiei se desfășoară într-un azil de bătrîni. În ultimii zece-cincisprezece ani, am petrecut mult timp în astfel de locuri, vizitînd prieteni sau rude. E multă durere acolo. Stai și aștepți, și tot aștepți, iar timpul se dilată. Timpul capătă alt sens sau își pierde orice sens. Așa că pur și simplu renunți la tine și te concentrezi pe ce ai de făcut pentru ceilalți. E posibil ca la început să dai înapoi. E posibil să încerci să te împotrivești, dar în cele din urmă trebuie să cedezi în fața realității și să o accepți așa cum e. Și să încerci să ajuți cît de mult poți. Acceptare, ăsta e cuvîntul.
Chestiuni de afaceri
În Băieți buni, ideea era să experimentăm, să fragmentăm structura și să facem un film aproape în stilul unui documentar. Are aerul și libertatea unui documentar, în care se poate întîmpla orice, are multă narațiune și un narator. Pot să te duc cu trei ani înainte, apoi să te aduc înapoi. Filmul are o mulțime de personaje, iar intriga poate fi uneori foarte confuză. Dar asta nu contează. E vorba de explorarea unui stil de viață. E vorba despre ce înseamnă să trăiești o astfel de viață, clipă de clipă, zi după zi.
Amuzant e că în copilărie ești învățat să dobîndești un soi de toleranță. Ți se spunea: „Ăsta e Don Cutare și trebuie să te porți frumos cu el. A avut grijă de unchiul meu cînd era... Știi, a luat familia noastră sub aripa lui“. Apoi mai e un alt tip, la o stradă distanță, care a luat o altă familie sub aripa lui. Și cînd apar probleme între cele două familii, ei le rezolvă. Iar în felul acesta oamenii nu sînt uciși. Și aici intervine dragostea, înțelegi? Dar, apoi, dacă e să-i privim dintr-un alt punct de vedere, așa cum spunea mereu tata, oamenii ăștia sînt de fapt ca niște lipitori. Un grup de indivizi, care nu fac altceva decît să încaseze bani. Cu alte cuvinte, protecție.
Mulți oameni spun, într-adevăr, că sînt niște ticăloși. Plătești un fel taxă de protecție pentru a ține alte bande departe. E foarte complicat. E ca și cum ai plăti tribut ducelui care are grijă de sat. E vorba exclusiv de protecție. Însă acești oameni ucid alți oameni și, de obicei, crimele nu au la bază motive personale, sînt chestiuni de afaceri. Nu știu dacă pot să pun lucrurile astea cap la cap și să le înțeleg.
Și mai e ceva, tipii ăștia nu fac bani chiar atît de ușor. Am încercat să subliniez în filmele mele că lucrează mai multe ore pe zi decît dacă ar avea un loc de muncă cu program de la nouă dimineața la cinci după-amiaza. Știi, Joe Bono, unul dintre actorii din Taurul furios, a venit la mine zilele trecute și am rîs de treaba asta – tipii ăștia se omoară muncind! Și, în anumite situații, mulți oameni care lucrează legal pot cîștiga mai mulți bani decît ei. Am vorbit despre un prieten al lui Joe Bono din cartierul său, unul care avea o mică cafenea. Tipul stătea acolo douăsprezece ore pe zi. Douăsprezece ore pe zi, făcînd curățenie pentru cîțiva dolari din cînd în cînd. N-a avut niciodată o viață personală și ajungea acasă noaptea tîrziu. Odată, Joe l-a întrebat: „De ce faci asta?“. Iar el i-a răspuns: „Joe, orice e mai bine decît să pleci cu prînzul la pachet. Pot să fiu propriul șef, înțelegi? Nu fac bani pentru altcineva“.
Înainte să încep, am luat parte la o conferință de presă și am vorbit despre Băieți buni. Am spus că, pentru mine, filmul era unul nostalgic – sfîrșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 cuprind perioada în care am crescut. Duceam dorul gangsterilor sau al speculanților italiano-americani de altădată, al vechii mafii, care azi nu mai există. Prăbușirea lui Joe Valachi a făcut ca totul să se ducă de rîpă, iar acum există droguri – nu mai există onoare între hoți, dacă asta a existat vreodată.
După conferința de presă, am luat cina cu niște prieteni. Vorbeam despre criminalitatea din New York, iar un prieten s-a aplecat spre mine și mi-a spus: „Ascultă, Marty, trebuie să-ți mărturisesc ceva. Ceea ce ai spus astăzi la conferința de presă despre gangsterul ăla italiano-american și despre nostalgie... Știi ceva? Mi se pare un lucru condamnabil!“. Mi-a vorbit despre faptul că părinții lui dețineau un magazin și că erau nevoiți să plătească taxă de protecție și alte lucruri de felul ăsta. M-am uitat la el și i-am spus: „Știi ceva, eu n-am cum să încetez să-mi iubesc unchiul. Pur și simplu nu pot să fac asta“. „E gangster?“ „Nu am zis asta. Doar că, pe măsură ce înaintez în vîrstă, aflu anumite lucruri despre oameni și despre cum s-au comportat în viață.“ Prietenul meu s-a uitat la mine și mi-a spus: „Am înțeles, e ceva ce vine din suflet“. „Da!“ Copiii lui Henry Hill îl priveau pe Jimmy Burke ca pe un unchi. Dacă știți povestea, Jimmy Burke (Jimmy Conway, în film) e nevoit să ucidă la final – ucide mai mulți oameni. Copiii însă și-l vor aminti mereu ca unchiul Jimmy. Iar asta e dihotomia care m-a interesat.
Băieți buni e un rechizitoriu. Trebuia să îl fac în așa fel încît oamenii să se înfurie din cauza acestei situații, din cauza felului în care funcționează și a rațiunilor pentru care funcționează crima organizată. De ce funcționează? Ce anume din societatea noastră o face să meargă atît de bine și să opereze la o scară atît de mare? Marii gangsteri nu sînt de obicei condamnați. Habar n-am de ce. Cum spune și polițistul din film: „Totul se bazează pe lăcomie“. Gangsterii fac bani, iar alții fac la rîndul lor bani de pe urma lor. „Dă-mi partea mea și nu mai intra în belele.“ Asta e atitudinea care le permite să existe. Iar în punctul ăsta mă aflu eu acum. Încercînd să spun aceste povești. Privind înapoi la tot ceea ce m-a influențat.
Multe dintre aceste subiecte sînt discutate în carte. Și totul vine la momentul potrivit. Au fost filme ca Pe chei sau La Est de Eden. Am păstrat cîteva legături minunate cu locuri din copilăria mea. Am prezentat The Oratorio pe PBS, în St. Patrick’s Old Cathedral, biserica mea – locul în care opera italiană a fost adusă pentru prima oară la New York, în 1826, de Lorenzo Da Ponte, care era libretist al lui Mozart. E splendid să umplu acel loc sacru cu muzică și să mă gîndesc la părinții mei, la părintele Principe, la toți imigranții care au adus cultura vechii lumi în lumea nouă...
Și să mă gîndesc la Charlie din Crimele din Mica Italie, care a stat la lumina lumînărilor în aceeași biserică, punînd întrebări cărora încă încerc să le găsesc răspunsul.
Fascinat de biserică
La vîrsta de șapte ani, eram fascinat de biserică. Trăiam printre preoți italieni și călugărițe irlandeze. Am mers la școala catolică, iar călugărițele ne-au învățat un lucru nemaipomenit: la ora 10,30, în fiecare dimineață, Dumnezeu se pogoară în altar; și asta era minunat. Mai trebuia să și supraviețuiesc, iar religia a devenit și un bun mijloc de supraviețuire. Am încercat să înțeleg spusele preoților, să mă comport conform spuselor lor și, după o vreme, să fiu ca ei – să fiu ca un preot, mai ales ca unul dintre aceia tineri.
Dar am crescut înconjurat și de o grămadă de băieți duri. Au avut grijă de mine și, mai tîrziu, după moartea lor, am aflat că au fost niște monștri, niște paraziți sociali, ceva îngrozitor. Cu mine însă s-au purtat mereu foarte frumos. Da, așa am crescut, printre gangsteri și preoți. La început, îmi doream să devin preot. Bănuiesc că pasiunea pe care am avut-o pentru religie a ajuns să se amestece cu filmul, iar acum, ca artist, sînt într-un fel și gangster, și preot.
(fragmente din volumul Martin Scorsese. O călătorie de Mary Pat Kelly, cu o prefață de Leonardo DiCaprio, aflat în curs de apariție, în traducerea Anamariei Manolescu, în Colecția „Yorick” a Editurii Nemira)
Mary Pat Kelly (n. 1944) a urmat cursurile NYU Film School și a obținut un doctorat la CUNY Graduate Center. Este romancieră, autoarea mai multor cărți de nonficțiune, scenaristă și regizoare de filme artistice și documentare. A lucrat la emisiunile Good Morning, America!, a produs segmentul de scurtmetraje din cadrul emisiunii Saturday Night Liveși a scris scenarii pentru Columbia și Paramount Pictures.
