punctul pe j

Sau un alt exemplu: cînd un moscovit adus la disperare de lipsa de bunuri a încercat să se spînzure, frînghia s-a dovedit a fi din nisip; în loc de moarte, a trebuit să se mulțumească cu cîteva vînătăi.

Mai e de bonton să vii cu chestiuni existențiale cînd sînt de lămurit și dezbătut atîtea probleme sociale și politice presante?

Poate că britanicii, spre deosebire de alte nații mai versatile, mai cameleonice, au exercițiul normalului.

Aș adăuga: poate noua formă a folclorului est-european.

Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.

Probabil că profesiei de jurnalist cel mai puțin.

Există o sumedenie de biografii ale lui Hitler.

Este un fapt clar: Hitler și Stalin pozau în oameni citiți. Hitler, la propriu, a făcut o ședință foto în biblioteca sa, la începuturile carierei politice.

În aforismele sale, Ioan Miclea se răfuiește la rîndul lui cu filosofia oficială marxistă.

Dar ar fi putut să nu fie, pentru că și absurdul, și răul sînt evitabile dacă societatea are la timp o reacție comună de respingere.

Replica îi vine de la Cleanthes (o fi vechiul stoic, discipolul lui Zenon din Citium?!)

Dar pe Osip și Nadejda, oricît au încercat, comuniștii nu au reușit cu nici un chip să-i lipească din istorie.

Și astfel s-ar explica preocuparea ulterioară a partidelor majore din România interbelică pentru monitorizarea pericolului bolșevic.

Anticomunismul postcomunist își are istoria lui.

Astfel că demistificările în acest sens se pot întinde la noi pe spații foarte largi.

Poate că o explicație ar fi că din trunchiul memorialisticii naziste a ieșit un trunchi mai mare, al memorialisticii Holocaustului.

Jonathan Freedland sugerează că Rudolf Vrba și Alfréd Wetzler au fost primii evrei care au reușit să evadeze de la Auschwitz.

În cele mai multe situații, acești intelectuali au făcut mai întîi o închisoare fascistă și apoi una comunistă.

De la declanșarea invaziei militare în Ucraina, în februarie 2022, librăriile au fost și ele inundate cu cărți despre Vladimir Putin și Rusia.

Ce nu știm este dacă această situație va dura. Experiența ne arată că omul nu poate trăi fără narative și că istoria la un moment dat se repetă.

Prima știre dintre cele douăzeci incluse în acest top este greva generală din 1926.

Una dintre explicațiile referitoare la căderea comunismului acordă factorului economic un rol preponderent.

Dacă nu i-a transformat în campioni, strădania lor tot ar fi remarcabilă.

Este adevărat însă că, pe de altă parte, Krjijanovski nu s-a cenzurat în nici un fel, chiar dacă tema îl expunea interpretărilor cenzurii.

Pe această pantă a căzut comunismul, și cu toate că pare a se sfîrși brusc în 1989, parcurgerea ei a durat aproximativ douăzeci de ani.

El însă a ajuns în această situație pentru că nu a avut cum să fie altfel decît el însuși.

Trebuie să avem grijă ce gîndim despre prezent, s-ar putea ca această versiune să rămînă în istorie.

Absenteismul a fost, de fapt, și expresia unui vot de blam privind gestionarea crizei provocate de pandemie.

Sînt mai degrabă puține titluri cu însemnări din timpul uneia dintre cele mai neconformiste perioade din istoria recentă.

Se mai vorbește de statui și dărîmarea lor? O poveste de la Octavian Goga, de acum aproape o sută de ani.

Am astupat un totalitarism cu altul și nu i-am permis primului să răsufle complet.

E o liniște grea în aceste fotografii care arată o altă față a Pieței Universității.

Modelul românesc rămîne o enigmă, în care de pildă amenzile la început sînt astronomic-asiatice, pentru ca la final să dispară cu totul, ca în Occident.

Este clar că molimele nu stau să aleagă. „O, pe ăsta nu, e om politic, trec mai departe.”

Astronomii se plîng că sateliții SpaceX vor schimba radical înfățișarea cerului înstelat.

Ştiu cîteva oaze de stabilitate în Bucureşti. Sînt capetele de linie, unde întorc troleele.

Este a doua săptămînă de cînd în alb și negru nu a mai venit. Era colega mea de revistă, apăream în tandem, eu luni, ea, mai întîrziată, marți.

Se apropie Paștele. Unul negru, după cum se preconizează. Nu s-a mai întîmplat în istoria recentă ca de Paște oamenii să nu poată merge la biserică.

Cu traficul acesta egal, monoton, cu zilele nepunctate nici măcar de un mers ocazional la serviciu sau de slujba religioasă duminicală, toate zilele săptămînii par la fel. Poate chiar și toate zilele lunii.

Homo homini lupus. Așa te simți la cumpărături. Suspiciune dacă te întîlnești cu unul cu mască, suspiciune dacă îl vezi pe unul fără mască. Privirile sînt aruncate scurt și pătrunzător.

Totuși, nu toate lucrurile născute de pandemie au malformații. Unele se pot păstra. De exemplu, o anume grație a distanței între oameni.

Coronavirusul ar putea schimba temporar peisajul publicitar. Deja mi se pare că au dispărut reclamele în exces la reglarea tranzitului intestinal și la casele de pariuri și că piața e în expectativă înainte de a migra către noile produse-vedetă ale igienei personale și colective. Dar sper că saltul calitativ nu se va pierde în acest context. Mai ales că mijlocul prin care a fost făcut - umorul - ne caracterizează și poate ne și ajută în această perioadă.

Şi sediile pot manifesta forme de atavism. De o astfel de noadă instituţională am dat recent chiar în clădirea Guvernului, pînă de curînd cunoscută publicului larg ca fiind locul în faţa căruia se strîng în Bucureşti protestatarii.

De cîteva săptămîni, partidele pun în scenă parodia numirii unui nou guvern.

Erau vremuri cînd oamenii se uitau la mine cruciş, adică mă vedeau ca pe un blasfemiator, dacă le spuneam „bine, trimiteţi-mi vă rog pe mail”.

Patriarhia recomandă ca oamenii care prezintă simptome de gripă să nu meargă la slujbele religioase, pentru că îi expun astfel și pe alții la îmbolnăvire.

Nimeni de la guvern nu pare să se fi gîndit cum va aborda mediatic problema virusului din China.

Practic, după momentul fast al convergențelor intelectuale și somatice din prima tinerețe, noi mai gestionăm doar camuflarea căderii.

O voi spune direct și de la început: este o carte etalon în literatura română de după 1990. Însemnările lui Mihail Radu Solcan nu doar că propun interpretări profunde, ample, ale societății românești postdecembriste, dar se transformă în ultima lor parte și în jurnalul unui muribund - devenind astfel și o meditație existențială, atît a autorului, cît și a cititorului.

S-a întors cineva din „moartea politică” la viața intelectuală? În sensul strict al exemplului lui Constantin Stere, „întoarcere” înseamnă operă, ci nu simpla chibițăraie gazetărească.

Ca istoric, trebuie să fii dispus să accepţi existenţa unor pete negre în fenomenala, impecabila ta explicaţie a lucrurilor. Nu totul poate fi explicat în istorie pentru că nu totul poate fi explicat în viaţă.

Declarația președintelui Ucrainei Volodimir Zelenski, potrivit căreia la sfîrșitul primului război mondial România „a ocupat Bucovina de Nord”, a fost întîmpinată cu reținută indignare de presa de la București.

M-am tot întrebat în ultima vreme de unde vine impresia generalizată potrivit căreia sistemele totalitare ale secolului XX au fost o anomalie, o abatere de proporții de la profilul general al epocii în care au avut loc.

Au trecut 30 de ani de la Revoluție. 30 de ani de deschidere, libertate de expresie, avans economic, progres tehnologic. Dar majoritatea evoluțiilor pozitive au fost îngropate sub mai multe niveluri de nemulțumire. Tot timpul s-au auzit reproșuri că nu înaintăm mai repede, că nu ni se face dreptate, că nu avem destul și destule, că nu cîștigăm ca afară, că sîntem coada Europei.

Moment la care am realizat că mă aflu în fața unei știri europene exemplare. Că dacă cineva ar cere o știre care să reprezinte comunitatea mediatică europeană, aceasta ar putea fi propusă fără ezitare.

Aș putea merge mai departe și întreba cine e mai îngîmfat - cel ce e îngîmfat, sau cel ce îl judecă pe îngîmfat?

Încerc să îmi închipui cum ar fi să scrii fără internet. Să îți amintești toate datele de care ai nevoie, sau măcar să îți amintești unde (în bibliotecă) le-ai văzut și să te duci direct la ele pînă nu îți pierzi ideea.

Ce a vrut la concret Stalin de la autorii de manuale de istorie mi-a evocat cu destulă fidelitate felul în care arătau manualele de specialitate din România de dinainte de 1989.

Comentariul lui Kokourek este conservat în extraordinara arhivă a radioului ceh.

Exemplar pentru generația părinților fondatori ai diasporei românești poate fi considerat politicianul și diplomatul Grigore Gafencu. El a plonjat direct din postul de ministru de externe și de ambasador în postura de emigrant. Un emigrant de lux, e drept, dar fără dispensă de la experiențele dezrădăcinării prin care trece orice (auto)exilat.