Radu Solcan și „intelectualii noștri”

O voi spune direct și de la început: este o carte etalon în literatura română de după 1990. Însemnările lui Mihail Radu Solcan nu doar că propun interpretări profunde, ample, ale societății românești postdecembriste, dar se transformă în ultima lor parte și în jurnalul unui muribund - devenind astfel și o meditație existențială, atît a autorului, cît și a cititorului. Jurnalul lui Radu Solcan ajunge, într-un fel, echivalentul Cabanei memoriei a lui Tony Judt, un alt spirit critic eminent, stins prematur și în plină putere cognitivă în aceste prime decenii ale noului mileniu, după încapsularea din ce în ce mai strînsă într-o boală cu final anunțat. Incursiunile lui Radu Solcan prin anticariatele fizice și virtuale, consemnate de la un capăt la altul al Jurnalului, sînt precum călătoriile mintale tîrzii ale lui Tony Judt prin Londra adolescenței și tinereții sale, din primii ani postbelici.

Nu că l-ar fi încîntat performanța. Pentru Radu Solcan, un astfel de succes literar era condamnat să fie de rang minor. În această cultură „literaturocentrică” (dar ce cultură nu e astfel?!), cum a caracterizat el cultura română, nu se găsesc premii pentru filosofi. Dar ironia sorții a făcut ca doar odată cu o operă literară să aibă șansa de a fi cunoscut publicului larg. Adept declarat și al prezenței antume de tip low profile, fără Jurnalul postum el ar fi rămas cunoscut doar unui cerc restrîns de cititori de filosofie și de inițiați din zona universitară. Cine ar fi știut, de pildă, că Radu Solcan este cel ce a studiat și lansat conceptul politic al „alegerii răului celui mai mic”, vînturat azi de analiștii de televiziune? Eu abia cum am aflat. Dar mie, ca bucureștean, îmi rămîne totuși imponderabila consolare că poate l-am întîlnit vreodată la metrou, sau am trecut pe lîngă el prin spațiul îngust dintre rafturile de la subsol ale anticariatului de pe Academiei, sau am stat pe același rînd în public la vreo conferință.

Voi lăsa deoparte trimiterile din Jurnal la contribuțiile lui Radu Solcan la îmbogățirea „surselor deschise”, din care acesta și-a făcut o pasiune, fie că este vorba de Wikipedia, de dicționare sau de programele informatice de accesare a textelor. Spun doar că deschiderea și transparența sînt un atașament și o declarație de principiu în același timp, sînt la Radu Solcan expresia unui crez filosofic și a unui angajament intelectual. La fel, nu mă opresc, din lipsă de pricepere, nici la descrierea călătoriilor lui de basm prin anticariate sau culisele internetului, după ediții princeps și cărți unicat. Nu îți vine să crezi, citind Jurnalul într-o epocă în care se cîntă prohodul tipăriturilor, ce lume densă a cărții există de fapt, inclusiv în România. Găsește volume - și semnificații actuale în ele - de acum o sută, două sute, trei sute de ani. Participă la licitații de cărți, în București. Și, mai ales, cumpără și citește cărți, în diverse limbi, mai moarte sau mai vii, cu firescul cu care un sportiv profesionist iese la încălzire înainte de meci. Uneori, trăiește satisfacția inefabilă de a fi primul care taie filele unor volume din secolul 19. În sfîrșit, nu insist pe frumusețea ușor desuetă a ideii însăși de jurnal, acum, cînd toate confesiunile curg deja pe Facebook și Instagram și cînd o întreprindere ca jurnalul reînvie ceva dintr-o atmosferă trecută, spre secreta bucurie a constatării că este posibil ca epoca noastră să nu fie cultural chiar atît de jalnică precum pare. Dar nu un jurnal semipreparat, de supermarket, cum sînt destule acum, nu un jurnal de ridicat cota de publicitate a autorului, ci un jurnal clasic, sever, destinat direct și descurajant posterității. În plus, un jurnal ermetic, în care nu dai de absolut niciun alt personaj decît al autorului în anticariat și, pasajer, al soției și al fiicei; nimic din ceea ce l-ar fi putut încadra pe Solcan într-un grup sau genealogie.

Nu menționez decît în treacăt toate aceste lucruri. Ce voi încerca aici însă este să delimitez un profil al intelectualului român la Radu Solcan, așa cum se lasă el urmărit în Jurnal. Este o preocupare constantă de-a lungul tuturor însemnărilor, alături de problema destinului academic și cultural al filosofiei și de raporturile dintre comunism, liberalism și libertarianism. Conceptul intelectualului român lămurește în Jurnalul lui Radu Solcan unele atitudini și poziții importante pe care le-am întîlnit la suprafața perioadei postdecembriste. La adresa acestora, autorul are opinii de tip anti-sistem, care pot șoca establishment-ul nostru cultural ușor-mecanic de dreapta, prin claritatea argumentului și onestitatea totală în stabilirea premisei.

Pornesc pentru început de la percepțiile de sine ale lui Solcan. Ele arată un emitent al acestor judecăți onest în primul rînd față de propria persoană. Semnificativă mi se pare meditația asupra a ceea ce el numește „jocul la două capete” de la Revoluție. Într-o însemnare din 23 decembrie 2009, Radu Solcan își amintește că pe 22 decembrie 1989, pe la 10.00, după ce regimul păruse reînstăpînit, în București „a început degringolada”. „În cîteva ore totul s-a prăbușit. Lumea s-a apucat de băut pe străzi. Era liniște. Spre seară au reînceput împușcăturile. Cine trăgea? Chiar așa, cine trăgea? Am o strîngere de inimă cînd mă gîndesc la răspunsul la cele de mai sus. S-a jucat masiv la două capete.” Radu Solcan spune că și cei ce trăgeau, și noua garnitură politică reprezentată de Ion Iliescu, dar și „mulți dintre cei ce au stat în casă” la Revoluție au jucat la două capete, s-au implicat în evenimente lăsîndu-și deschisă în urmă o portiță de întoarcere la sistem, în caz de nevoie. Fără să excludă eroismul punctual, el sugerează (în premieră, mi se pare, și cu o masivă sinceritate), revoluția prudentă, reversibilă, în orice caz mai cumpănită decît lasă să se vadă imaginea consacrată, în care predomină haosul. Românesc sau omenesc? Solcan nu spune, dar susține că „e cinstit” să dea propriul exemplu. Cu o zi înainte, fusese sunat de la Facultatea de Aeronave, unde lucra la vremea aceea, să se prezinte la „permanență”. Regimul se clătina din temelii, dar facultatea organiza „permanența”. Și povestește că știa ce înseamnă acest lucru, „cum lucra Partidul Comunist”, dar că totuși s-a dus. „Nu aveam nici cea mai mică iluzie cu privire la comunism. Dar nu eram nici absolut sigur că totul se dă peste cap”, a explicat el. „Nu doream să-mi pierd slujba dacă făceau verificări. În același timp, discuțiile noastre, ale celor ce am fost de permanență, au fost exclusiv despre caracterul falimentar al regimului.”

În privința lipsei de iluzii în autopercepție la Solcan, și mai directă poate decît episodul „permanenței de Revoluție”, este întîmplarea de la magazinul Mega Image (însemnarea din 25 iulie 2009). O femeie i se bagă în față la rîndul de la casierie, iar el o împinge deliberat cu căruțul de cumpărături. Rezultă o scenă neplăcută, încheiată în coadă de pește. Dar e o lovitură pentru imaginea de tolerant pe care Solcan și-o construise pentru sine însuși. Și concluzia lui: „Sînt de mult convins că omul este o ființă periculoasă. Nu-i bine să se încredințeze nimănui prea multă putere. Va abuza de ea. Dar toate acestea par enunțuri generale. Cînd vezi simptome ale ființei abuzive chiar în propria persoană, senzația este foarte tulburătoare.” Nu ești sigur nici pe propria companie. Omul e în control în cea mai mare parte a timpului, prin educație și prin convingere, dar uneori ceva din el însuși îl preia cu putere - și de aceea el trebuie îngrădit. Un alt exemplu în acest sens din Jurnal este consemnarea din 16 decembrie 2009, după ce Solcan a vizionat filmul Anonyma despre violurile Armatei Roșii în Berlinul anului 1945. „Am făcut și eu însă armata și știu cum îi schimbă pe oameni. Fiara din om iese încet la iveală. Disciplina este ceva extrem de labil. Toate instituțiile se pot prăbuși, iar cei ce ar încerca să se refere la morală s-ar trezi izolați.”

Ajungem astfel la definirea de sine la care Solcan revine de mai multe pe parcursul Jurnalului. Important e să manifești bunăvoință voluntară, spune el. Și precizează imediat: „cadrul însă este cel al unui drept de a cultiva propriile interese” (2 noiembrie 2007). Un cerc propriu garantat, plus toleranță în afară. El explică de ce a refuzat invitația de a participa la o dezabatere organizată în Parlament pe marginea unui proiect de lege care combătea traficul și consumul de droguri. „Eu unul nu am de gînd să combat obiceiurile de consum ale cuiva, oricît de ciudate ar fi ele, atît timp cît îi afectează doar propria persoană” (19 februarie 2010). Iar pe 16 decembrie 2008 își rezuma ideea „prelegerii-cheie” pe care a susținut-o la facultate, la cursul de „Libertate și mentalități”. Libertatea, a spus el, este „o chestiune de mentalitate”. Ea e deci educabilă, exersabilă și asumabilă în proporția în care ești dispus. O atare definire pune greu la încercare demersul rațional, presupune „o permanență” a gîndirii, ca să mă mențin în termenii deja lansați pînă acum. „Vreau să am satisfacția de a fi încercat să gîndesc pînă la capăt cu propriul meu cap”, spunea el în altă parte (2 noiembrie 2007) sau, cu o altă formulare, „să caut să trăiesc fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual” (25 august 2009). Libertatea e starea de alertă a gîndirii. Dar ea are și o dimensiune socială. „Libertatea este arbitrariul bine temperat”, susținea Solcan în rezumatul prelegerii, anticipînd într-un fel întîmplarea de la Mega Image. „Cum fiecare dintre noi are tendința să se comporte arbitrar, temperarea începe de la limitarea expansiunii comportamentului arbitrar al indivizilor asupra altor indivizi.” Iar într-un sens și mai larg, „limitarea arbitrariului autorităților este un corolar al acestei temperări a arbitrariului”.

Cu o astfel de „experiență de sine”, ipotezele de lucru lansate de Radu Solcan în privința profilului intelectualului de după 1989 sînt, sper, mai ușor de acceptat (de „tolerat”, ar spune el, probabil). Ele n-ar trebui să deranjeze, fiind ipoteze empatice, incluzîndu-l într-un fel și pe autor, cu tot low profile-ul său asumat. Fără să dea nume, Solcan se referă în mai multe rînduri în Jurnal la „intelectualii noștri”. Ținînd cont de perioada în care scrie, a administrației Băsescu, e de presupus că ar putea fi vorba de intelectualii publici din acești ani, unii dintre ei susținînd politic regimul, prin declarații sau funcții. Îngrijitorii ediției, Mircea Flonta și Constantin Vică, au notat că „referindu-se la „intelectualii noștri”, Solcan îi are în vedere, în primul rînd, pe eseiști și intelectualitatea literar-artistică românească”. Aici este momentul în care Solcan vine cu o ipoteză îndrăzneață. În pofida a ceea ce trece drept de la sine înțeles în prezent, el pune în discuție angajamentul pro-occidental de profunzime al acestor intelectuali. Și merge înapoi pînă la Bizanț, aratînd că, în fața pericolului turcesc, „ultimii împărați bizantini au căutat ajutorul în vest, acceptînd chiar și unificarea bisericească”. Ajutorul nu a venit, „dar au fost bizantinii sinceri cînd l-au cerut?” se întreabă el. „Clerul bizantin respingea valorile vesticilor. Orice apropiere era subminată de această ură mocnită. Să fie oare și azi așa? Orice „europenizare” este minată de un refuz al Occidentului? De unde vine însă azi refuzul? De la cler? S-ar putea ca intelectualii să întruchipeze azi mult mai bine acest refuz”, a scris Solcan. În același loc, el dă suplimentar și exemplul lui Gheorghe Asachi, iluminist, îndrumător cultural și pașoptist, dar care pe fond „a fost prorus”, iar după 1848, „retrogradul sadea”. „Biografia sa întregește însă un tablou al unor vremuri de care ne îndepărtăm în timp, dar a căror umbră ne urmărește cu perseverență, căci sîntem veșnic începători, în tranziție, în proces de modernizare” (12 septembrie 2009). Sau, în altă parte, îl menționează pe Vasile Alexandrescu Urechea, „alt liberal cu idealuri înalte la tinerețe și feroce antisemit și naționalist la bătrînețe” (2 octombrie 2010). Opțiunea occidentală nu e consumată niciodată pînă la capăt; după Solcan, există o frînă intelectuală profundă, chiar acolo unde avîntul pare autentic, care ne ține în tranziție perpetuă.

Ar fi două direcții de argumentare în acest sens menționate de Solcan pe parcursul Jurnalului său: fascinația intelectualilor față de religie și atitudinea lor față de antisemitism. Prima este conturată cu prilejul achiziționării unei cărți în franceză a lui Mircea Eliade, La nostalgie des origines. „Titlul franțuzesc are în el ceva tulburător”, notează el. „Te duce cu gîndul la the cast of mind a multora dintre intelectualii noștri.” Și explicitează: „Detaliile opțiunilor politice ale lui Eliade au fost poate rodul unui accident. Dar nostalgia originilor, nu. Aceasta este un fapt structural. Se vede și azi la cei mai radicali dintre acești intelectuali: încearcă să reziste lumii moderne, sînt îngroziți de felul de viață și de ideile din Vest și sînt fascinați de religie, de ceea ce nu ține de zgomotul și furia de afară” (6 august 2007). De menționat că, la Solcan, religia în general, și ortodoxia în particular, nu par să fie piedici în sine în calea dezvoltării. Cînd merge în Cehia la o conferință, el consemnează drept „excelentă” observația unui coleg sîrb, care spusese că „nu poate exista o legătură intrinsecă între subdezvoltare și ortodoxie, de vreme ce în primii o mie de ani ai erei creștine civilizație și dezvoltare însemna Bizanț” (15 august 2009).

Tema antisemitismului românesc revine în Jurnal în mai multe rînduri. Este o temă oricum valabilă pentru un intelectual care își pune tipul de probleme asumat de Solcan, care are în centru raportarea la celălalt, toleranța și libertatea. Antisemitismul este deja parte a interogației de sine pentru omul reflexiv de după cel de-al doilea război mondial. La Solcan, el are și o dimensiune biografică. Ca sucevean, el se întreabă de unde provenea antisemitismul generalizat în care se născuse. Și ajunge la o ipoteză; era vorba „de o neîncredere adînc înrădăcinată în evrei”. „Este un fel de suspiciune irațională. Te înșeală unul la piață și pui asta pe seama faptului că este evreu. (...) Dacă stai bine și te gîndești, o astfel de afirmație este pur irațională: cum ar mai găsi evreii parteneri de afaceri? (...) Dacă faci afirmații cu atît de puțin temei, atunci undeva în suflet stă ascunsă o neîncredere implacabilă” (3 octombrie 2009). Cu altă ocazie, după ce citește o scurtă prezentare a limbii române publicată de Alexandru Graur, spune că „îmi revine în minte obsesia ultimelor zile: rasismul românesc. Nu era Graur român? Eu aș zice „evident că era”. Ce ar zice rasistul? (...) că nu poți studia limba română doar științific; ai nevoie și de un fior, de simțire. Pe care ți-o dă ce? Aici rasistul este forțat cumva să recurgă fie la biologie, fie la mit”. De menționat că Solcan sugerează că ar mai exista o cale de acces la atributul național, pe marginea căreia nu elaborează, și anume aceea a „simpatiei” (29 august 2009). Tipul de argument „rasist” adus în discuție de Solcan îmi amintește de „logica” lui Nae Ionescu, care a căutat și el să demonstreze într-o prelegere că numai ortodoxul poate simți deplin românește. De altfel, Solcan are o notă pasageră, dar pătrunzătoare despre filosoful interbelic: „Are un mod paralizant de a scrie pentru cineva care ar încerca să discute rațional ideile sale. Cred că în asta și rezida forța sa. Este un prădător printre scriitori, un prădător care-și hipnotizează cititorul, paralizîndu-i capacitatea de analiză rațională” (23 septembrie 2010). Este vorba, se înțelege, atît de prelegerile lui Nae Ionescu, cît și de publicistica acestuia.

Solcan însuși pare să manifeste un fel de simpatie întoarsă față de evrei; se regăsește intelectual în ei. Îl compară pe evreu cu filosoful, o identitate pe care el și-a asumat-o deja. „Așa cum în societate evreii sînt intermediarii noului”, explică el, „așa în cultura română, construită literaturocentric, cum am menționat, filosofii marginali aduc idei din Vest, idei care pot veni în contradicție cu nucleul dur literar” (18 ianuarie 2009). Dar nu din acest motiv al „simpatiei” introduce Solcan în discuție pogromul din iunie 1941. Pentru el, acesta este un moment ratat al „intelectualilor noștri”, un moment „bagatelizat” de către aceștia. „Am revenit la tema pogromului din 1941. (...) m-a străfulgerat un gînd: pogromul a fost un moment revelator, un moment în care direcția în care o luaseră România și cultura română, cu antisemitismul ei visceral, s-a angajat într-un hău. Un hău fără fund. Niciodată n-am fost așa de îngrozit. Nu pare să rămînă niciun reper, nimic fundamental. Poți bagateliza iunie 1941? Cum să nu! Efortul de a uita și de a bagateliza aproape că reușise. Intelectualilor români le strica tihna orice meditație serioasă pe această temă. Așa că nici nu s-au mai gîndit la ce semnificație profundă ar putea avea iunie 1941” (3 august 2008).

Aici nu este vorba, desigur, numai de intelectualii de la acel moment; sau nu este vorba în primul rînd despre ei, ci despre cei din perioadele următoare. Solcan pare să aprobe ideea unei continuități intelectuale la nivel de mainstream în această privință. Între intelectualitatea din jurul lui Nae Ionescu și „intelectualii noștri” pare să existe o comuniune de idei. Legătura făcută de Solcan se vede și într-o însemnare din 14 iunie 2010: „Intelectualii români actuali au o mare dilemă. Vor să se integreze în Europa, ba chiar vor și un premiu Nobel pentru literatură. Foarte bine. Cei mai mulți ar vrea însă să vadă în cultura românească interbelică doar un nor angelic plutind deasupra mișcării legionarilor. Dacă înțeleg lucrurile așa, n-au nicio șansă să se integreze. Cultura română devine tot mai închisă în sine”. Și peste cîteva rînduri subliniază din nou importanța admiterii ca membri cu drepturi depline ai culturii române și a celor ce nu îndeplinesc toate criteriile naționaliștilor: „Cum să te integrezi însă dacă nu reușești nici la tine acasă să recunoști valoarea pluralismului și componentele multiple ale culturii din România? Elsa Lüder și Paul Miron spun că limba română este o Carrefour-Sprache (o „limbă la răspîntii”, n.e.). Cultura română ar fi într-o poziție mult mai bună din perspectiva integrării în Europa dacă s-ar regîndi pe sine ca o cultură-a-intersecțiilor.”

În sfîrșit, la Radu Solcan problema „intelectualilor noștri” are și o dimensiune autoreferențială. În ultima sa însemnare despre ei, din 25 noiembrie 2012, el meditează din nou asupra tranziției, decalajelor și înapoierii României. „Intelectualilor de la noi le place să privească problema înapoierii din exterior”, scrie Solcan. „Poziționarea aceasta este de două ori greșită”, adaugă el, în primul rînd pentru că „intelectualii sînt o parte a problemei ca atare”. În al doilea rînd - și aici Solcan reia un argument notat în Jurnal în urmă cu mai bine de trei ani, cînd menționa atitudinea neîncrezătoare a bizantinilor în Vest - „în mare măsură, chiar ei creează mentalitatea care duce la înapoiere”. Cele două modalități prin care intelectualii își aduc acest aport sînt „genialitatea” și „mimetismul”. Genialitatea funcționează ca un element de inversiune; intelectualii se cred „adevărații dezvoltați” cărora occidentul nu le recunoaște meritele. Iar mimetismul este practica preluării dezinvolte a ideilor, fără a le mai atribui, și fără a mai avea astfel șansa la obiectivarea lor. „Mimetismul crede că rezolvă problema înapoierii prin copiere”, spune el. Și aici vine cu un exemplu provenit fie din actualitatea politică a momentului, fie din experiența didactică și academică. „Cel mai straniu semn al său (al mimetismului) este plagiatul. Pentru intelectualul nostru, preluarea ideilor altora nu este plagiat, pentru că nu există, de fapt, intenția de a-și atribui respectivele idei. Pur și simplu spui „ceea ce trebuie”, nu vorbești în numele tău, ci al adevărului impersonal. Autorul nu contează.”

Ce diferențiază cele două grupuri, al „intelectualilor noștri” din interbelic și al celor din prezent, este experiența comunistă a celui mai recent. Dar și aici Solcan găsește un neajuns. El pare să le reproșeze elitelor culturale de azi o despărțire afectivă de comunism, și nu una intelectuală. „Intelectualii noștri” s-au raportat la comuniști în aceiași termeni, spune el, în care au făcut-o și adversarii politici al comuniștilor. Nu e deci o raportare intelectuală, ci una mai degrabă politică. Dar lecția comunistă e mai vastă decît lecția politică comunistă, și astfel „intelectualii noștri” s-ar face aici vinovați de un reducționism neplăcut. Ilustrativ pentru Solcan în acest sens este exemplul lui Octavian Paler, care „trece drept prototipul intelectualului”. „Cred că rădăcina problemelor lui - și ale multor altora - rezidă în caracterul nonintelectual, visceral al desprinderii de comunism. Desprinderea este reală, dar este afectivă” (13 octombrie 2009). Iar o despărțire intelectuală efectivă pare să pornească la Solcan de la un studiu rece și aplicat și de la o raportare critică la comunism. Ca exemplu dat de Solcan de folosire aproximativă - de fapt, eronată - a unor termeni în mediul intelectual este „proletcultismul” (1 ianuarie 2010), dar găsim în Jurnal multe momente de demistificare a anticomunismului de consum, cum ar fi mini-recenzia la un volum despre Stalin în care autorii s-ar referi defectuos la „mobilitatea socială” din URSS (însemnare din 5 aprilie 2010).

Există însă un „intelectual exemplar” la Solcan? Desigur, și acesta îl indică fără echivoc. Este vorba de Solomon Marcus, „cel mai îndreptățit la titlul de cel mai important intelectual al țării” (5 martie 2010). Mi se pare o alegere semnificativă, deși în altă parte (16 iunie 2010) îl pomenește într-un context similar și pe Adrian Marino. Dar Solomon Marcus are o dimensiune filosofică clară și este dublat de un cercetător de vîrf în matematici. Are, așadar, un versant de specialist pe care nu îl poate escalada nici măcar un intelectual antrenat. Într-un fel, și Radu Solcan are o structură similară. Filosoful rațional, critic, preocupat de introspecție, dar și de societate, este în același timp și un specialist în teoria și practica surselor deschise, un domeniu mai puțin accesibil „vulgului” intelectual. Însemnarea din 31 mai 2011 aruncă o lumină în acest sens: „Problema la Facultatea de Filosofie - nu doar la noi - este că oameni care nu pot învăța limbajele fizicii discută despre structura de bază a lumii sau despre originea acesteia. Discuția n-are cum să nu devină fără sens.”

Îngrijitorii Jurnalului au scris că Radu Solcan și-a manifestat în mai multe rînduri dorința de a fi citit după moartea sa. Afirmațiile din Jurnal sînt deci făcute conștient de traiectoria lor ulterioară. Versiunea „publică” a lui Solcan este postumă, dar e parte din întregul personalității sale. Editorii și-au încheiat introducerea, intitulată „Mihail Radu Solcan: schița unui portret”, cu un citat selectat dintr-una din ultimele însemnări ale Jurnalului: „Pentru a exista în continuare, ne-am făurit un sistem complicat de relații cu alte mașinării (biologice) capabile să fie la fața locului. Sperăm să trăim în amintirea lor. Să fim pomeniți!” Și eu sper ca această recenzie să poată fi considerată „de la fața locului”.

__________________

Mihail Radu Solcan, Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007 - 2013, editura Art, București, 2019, 280 de pagini.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.