Economie și psihologie
Una dintre explicațiile referitoare la căderea comunismului acordă factorului economic un rol preponderent. Susținătorii acestei teorii arată că, încă de la început, comuniștii au făcut promisiuni economice. Relațiile de muncă, spuneau ei, urmează a fi radical reformate, iar muncitorii și țăranii vor avea un trai mai bun decît în capitalism. Unii dintre noi își mai amintesc că traiul bun se lăsa așteptat, iar comuniștii inventaseră conceptul „curbei de sacrificiu”. Ne sacrificăm noi, cei din generația actuală, dar urmașii noștri vor trăi minunat: în societatea comunistă a viitorului, fiecare „va munci după puteri, dar va primi (va fi plătit) după nevoi”.
Problema a fost că generațiile au început să se succeadă, dar nici una nu reușea să ajungă în viitorul luminos mult trîmbițat. Parcă ne blocaserăm în curba de sacrificiu. Situația era agravată de faptul că exista un termen de comparație, respectiv tocmai acest capitalism care trebuia depășit. Unii s-au avîntat să facă pronosticuri, cum a fost Hrușciov, care după vizita în SUA anticipa că, în scurt timp – într-un deceniu dacă țin bine minte –, sovieticii urmau să trăiască mai bine decît americanii. Cu toată blocada informațională și de circulație a sistemului socialist, oamenii au putut observa însă nu doar că nu îi ajungeau pe capitaliști, dar mai și rămîneau în urmă. Cu o expresie economică consacrată, Estul comunist „acumula decalaje economice” față de Vestul capitalist.
Însă nu numai oamenii obișnuiți trăgeau astfel de concluzii, ci și liderii politici și membrii de partid. Aceștia voiau să confirme schemele marxiste de evoluție economică pentru că în acest fel realizau un pact tacit cu populația: voi trăiți mulțumitor, dar nu ne mai contestați pe noi, reprezentanții sistemului. Însă sistemul nu mergea. După o perioadă de oarecare creștere, prin mobilizarea femeilor în producție și convertirea țăranilor în muncitori, progresul din țările socialiste s-a plafonat și economia planificată n-a mai putut face față ritmului economiei de piață. Comuniștii est-europeni, au mai subliniat susținătorii teoriei economice a prăbușirii comunismului, nu ar fi avut nici inspirația liderului chinez Deng Xiaoping de a deschide economia către investițiile occidentale, salvînd astfel partidul unic. În acest fel, sistemul economic comunist nu a mai rezistat în Europa, marea majoritate a populației crezîndu-l inferior celui capitalist. Cînd s-a prăbușit, era deja putred și desconsiderat, înăuntru și în afară.
O altă explicație a imploziei comunismului vine din zona psihologiei sociale. Aceasta argumentează că există un fel comun de a gîndi, „un simț comun”, care se formează din ideile care circulă în societate și care influențează percepția publică. Aici ar trebui să ne întoarcem puțin la perioada precedentă comunismului. Ideile naziste, spun susținătorii acestei teorii, printre care și Serge Moscovici, au reușit să penetreze „forma de gîndire a maselor”. Rasismul, antisemitismul, naționalismul, chiar și noțiuni precum cultul morții, au constituit un sos în care gîndirea colectivă a stat pînă s-a îmbibat cu ele aproape complet. Aici vorbim de decenii sau chiar mai mult, nu doar de perioada strictă în care reprezentanții nazismului/fascismului au fost la putere. Prin acest ecou la mase se explică priza discursurilor lui Hitler sau Antonescu. Vorbeau pe limba ajunsă comună a societății. Din acest punct de vedere, ei erau populari, convingeau, confirmau așteptările de abordare create în prealabil în mase.
Nu acesta a fost însă și cazul comunismului. Comunismul avea propriul set de concepte care trebuia asimilat. Pe lîngă faptul că unele dintre aceste noțiuni și idei veneau să contrazică ceva ce tocmai fusese intens circulat în perioada nazistă, timpul în care ele au fost lăsate la macerat social a fost scurt. Comunismul nu a emanat social, precum nazismul, ci a început să funcționeze ca sistem înainte ca ideile sale să intre în „simțul comun”. Consecințe? De exemplu, aș menționa aici limba de lemn, care vehicula cuvinte nu neapărat goale de conținut, dar care nu trezeau nici un fel de asociere în experiența comună. Acest tip de limbaj era probabil limitat, dar clar pentru ilegaliști, să spunem, însă oamenilor obișnuiți nu le spunea nimic; și cu toate acestea era folosit public, ba încă și obstinat.
De aici și pînă la prăbușirea sistemului iarăși nu a mai fost mult. Comunismul însuși nu mai avea nici un înțeles pentru mase. „Or, cînd nimeni nu mai crede în ceva anume, acel ceva sfîrşeşte, pe termen mai mult sau mai puțin scurt, prin a se prăbuşi şi a dispărea. Ceva nu se mai potriveşte”, scria Serge Moscovici. Desigur, acesta nu e doar cazul comunismului. Explicația psihologică are o aplicabilitate mai largă. Dar deoarece comunismul e o ideologie relativ „proaspătă”, ea prezintă aici o atractivitate aparte.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.
