Vechea civilizaţie a mail-ului
Erau vremuri cînd oamenii se uitau la mine cruciş, adică mă vedeau ca pe un blasfemiator, dacă le spuneam „bine, trimiteţi-mi vă rog pe mail”. E-mailul, prescurtat mail-ul, era pentru ei ca un fel de poştaş gay, pe care nu ştiau cum să-l abordeze. La serviciu, după ce îmi trimiteau un mail, unii colegi mă sunau: „Vezi că ţi-am trimis un mail”. Moda printării mail-urilor a ţinut ani de zile, poate în unele locuri mai ţine şi azi. Dar eu nu am renunţat. Am comunicat şi comunic pe mail şi în prezent. Ţin minte cîteva ocazii cînd serviciul meu de mail de pe bătrînul Blackberry, în limbaj de Pipera, „a făcut diferenţa”. Iar azi, cînd deschid computerul, prima pagină de Internet accesată este tot Gmail-ul.
Treptat-treptat însă ajung şi eu de partea cealaltă a valului progresist. Oamenii au început să comunice dincolo, pe deasupra sau pe dedesubtul mail-ului. Şi ştiu unde am început să rămîn în urmă: cînd am refuzat să îmi descarc aplicaţia de Messenger de la Facebook. A fost o experienţă ratată, dar nu pentru ce reprezenta ea în sine, ci pentru noile modalităţi de comunicare pe care le prefața. După prima treaptă a Facebook-ului, lumea pleca din aplicaţie în aplicaţie, în timp ce eu am rămas basically la mail.
Există un revers al deciziei de atunci. Pe mail nu mai poți să contactezi pe oricine, printre ei fiind și cei apropiați, cum ar fi copiii. Ei sînt pe alte platforme şi nu folosesc mail-ul decît ca pe un fel de username pentru a se loga te miri unde. Dar să îl deschidă? - mai rar, mult prea rar. În acest context, mail-ul devine un fel de reper conservator într-o lume dispusă permanent la noi experimentări. Deși, dacă nu mă înșel, din urmă vine tare numărul personal de telefon, care te „autentifică” din ce în ce mai des. Dar clar e că tinerii nu pun accent pe mail. Ei au nevoie de mai multe nuanțe de prezenţă virtuală decît le oferă mail-ul. La mail, e deja rudimentar: trimiţi şi aştepţi răspunsul, ca la telefonul fix de odinioară, cînd apelantul depindea de prezența acasă a celui căutat. Bine, din ce văd, mulți nu catadicsesc să îți răspundă la mail, nici măcar de curtoazie sau pentru un simplu „nu, mulțumesc”, dacă nu mai prezinți interes, dar asta e altă discuție. Pe „reţele”, e mai complicat. Primeşti apelul, dar poţi să nu semnezi de primire. Mesajul circulă, dar destinatarul îl poate vedea fără a-și devoala prezența. Din acest unghi, tinerii evită să ajungă în postura de a fi ignorați.
Și mai e un aspect. Mail-ul nu mai e singurul care face ce nu poate face SMS-ul, adică să ducă după el mici bagaje foto, audio sau video. De ceva vreme, alte genuri de mesagerii, mai versatile și mai ieftine, au pus la muncă Internetul și au surclasat conexiunea telefonică clasică, a undelor radio. E puțin derutant că încă numim telefon acest aparat care e mai mult o anexă a Internetului decît a vechii legături telefonice. Telefonia e doar o scuză pentru actualul telefon, el e de fapt o ușiță spre strada Internetului.
Am fost mirat odată că în vreme ce eu mă străduiam să scriu mesajele, primeam replicile ca file-uri audio. Nu lungi, 15 - 20 de secunde, dar veneau în șarje repezi, pe cînd eu abia țineam pasul cu minitastatura telefonului. Eu vorbeam în texte și primeam răspunsuri audio. Ca și cum eu vorbeam românește, iar interlocutorul meu răspundea în germană și nu i se părea nimic nenatural în asta. Telefonul maleabil din mîna tinerilor este chiar o realitate. Îl fac să scoată sunete, imagini, texte, filme care zboară de colo-colo. Comunicarea e simultană pe mai multe canale de percepție, dar nu e mai puțin unitară. Probabil că atunci cînd îi judecăm că ar fi dezinteresați de informație și de lectură, ar trebui să ne gîndim că ei au și aceste canale de acces și comunicare suplimentare pe care nu le luăm în considerare. Cine știe, poate ei „citesc” YouTube-ul.
Totuși, acestea fiind spuse, hai că dau un download la text și îl trimit pe mail la redacție.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Foto: Gerd Altmann/ Pixabay
