Jurnal pandemic (IV)

Plimbarea cu Tess e un fel de opt rezidențial, casa fiind punctul de tangență al celor două cercuri formate din străzile din jur. De cînd cu pandemia, Tess a învățat traseul, știe adică să descrie semnul infinitului.

Din loc în loc, în mașinile parcate bară la bară (una din douăzeci, în medie?!), oameni care ascultă muzică, se uită pe telefon, vorbesc sau pur și simplu stau cu ochii în plafon. Mașina, un fel de cameră privată. Sau chiar birou, e mai multă liniște decît în casă. Totuși, nu am văzut pe nimeni cu laptopul.

Piața de ebook-uri în România era la pămînt. Sper ca aceste săptămîni grele pentru carte și cultură să fie pentru ea o oportunitate. În SUA este un scandal cu bibliotecă mare care s-a gîndit să pună la liber ebook-urile din dotare. Nu erau chiar edițiile electronice ale cărților, ci copii scanate; autorii nu primesc niciun ban din această larghețe și s-au revoltat.

Ce stil au căpătat, vor să pară politicoși și proteguitori cu poporul. Nu spun că interzic din prima, mai întîi recomandă, și vin cu interzicerea peste două zile. Iar acum anunță că săptămîna viitoare vor anunța prelungirea stării de urgență cu încă o lună.

Trei intervenții ale șefei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. Una în care a atras atenția ca guvernele să nu exagereze cu disciplinarea oamenilor; a doua, în care a zis să avem grijă ca măcar acum condițiile de igienă pentru comunitățile de romi să fie îmbunătățite; și a treia, cea mai recentă, că Europa, după covid, va avea nevoie de un nou Plan Marshall. Toate trei pot fi pîrghii punctuale, cu sens, de interpretare a crizei. Nu e locul și momentul scenariilor fanteziste, de exemplu criza ca test programat pentru lumea de după schimbările climatice. Eveniment de statură istorică, de acord (comparația cu situația din timpul Planului Marshall), dar nimic apocaliptic în această abordare rațională. Ca în populara emisiune, zic și eu: „de la mine, un Da”!

Apropo de „Românii au talent”. Apar la ea fel de fel de talentați, dar nu din România. Și nici din Republica Moldova. Din SUA, Australia, Kazahstan, te miri de unde. O emisiune cu adevărat globală, în pofida titlului. Virus global, talent global. Sat global.

Reacția aceasta a oamenilor cu simțul istoriei este o descoperire plăcută; iată-l și pe ministrul francez de finanțe Bruno le Maire: criza actuală e comparabilă cu marea recesiune din 1929. Ca să știm pe unde ne aflăm. Francezii se tem de o scădere masivă a PIB-ului, de șase procente dacă economia stă două luni pe avarie, ceea ce nu s-a mai văzut din timpul războiului. Criza financiară din 2009 a avut un impact de „doar” 2,2% din PIB. Spaniolii calculează și ei, dar cu marjă mai mare: PIB în scădere cu cinci pînă la zece procente. Premierul Pedro Sánchez zice că economia europeană trebuie pusă în mișcare „ca în timp de război”.

Problema cu „noul Plan Marshall” este că în cazul inițial, a existat cineva care a dat banii - respectiv SUA. În cazul de față, „sponsorul” lipsește. Sau mai exact, noi sîntem proprii noștri sponsori, ne finanțăm singuri, USA included. Din toată metafora, rămîne doar ideea repornirii de la zero, dar cum ne extragem trăgînd de propriul ciuf, mi-e greu de înțeles.

La noi, ministrul de finanțe se plînge de propriul job: finanțarea e mult mai complicată în această perioadă, zice el. Mulțumesc de confidență. Dar unde a ajuns șomajul, cît scade PIB-ul pe fiecare lună de restricții, de unde și la ce dobînzi se va finanța guvernul - nu spune. E adevărat, ca român nu poate vorbi nici de Planul Marshall, căci Stalin nu ne-a lăsat să îl accesăm și nu îl cunoaștem din proprie experiență. Serios acum: nu te poți ascunde la nesfîrșit sub cearceaful stării de urgență. E datoria ministrului de finanțe să își cînte partitura, cît nu e schimbat cu un colonel. Știu, e antisistem, e antipartinic, e chiar antipopular - dar acesta e rolul.

Măștile de protecție încep să devină obligatorii, dar nu le găsești mereu de vînzare în farmacii. Ca și locurile de parcare: nu există, dar ți se cere să parchezi regulamentar.

Aud la știri repetîndu-se: „restricțiile de circulație impuse de criza coronavirusului”. Așa se consacră falsa implicație. Încă nu am văzut demonstrația că pandemia duce în mod necesar la restricții; asta mi se tot bagă pe gît, dar nu știu dacă e așa. Poate erau și alte căi, care nu au fost găsite, sau care nu au fost la îndemînă, de exemplu, nu știu, distribuirea de combinezoane în masă. Restricțiile sînt asumate și dozate de guvern. Eu prefer formularea: „restricțiile de circulație care au însoțit criza coronavirusului”. E mai clar.

Măștile sînt obligatorii în șapte județe, Galați, Vaslui, Maramureș, Iași, Călărași, Botoșani, Suceava. Dar ce sînt județele astea, state cu reguli proprii? Au cumva guvernatori, ca în Florida, Texas, California sau New York?

Sînt uimit de cît de multă prostie poate să dezvăluie un cutremur al așezămintelor existente. Dacă încep să se suspende regulile care dădeau societății un aspect cît de cît inteligent, apar în loc rîpe de prostie. Pe acest teren ne-am construit deci casele.

O altă nuanță în chestiunea restricțiilor. Ele nu sînt de o singură categorie, a decretului militar. Ele pot fi și liber asumate. Dar i-a oferit guvernul populației șansa de a-și asuma ceva liber? Nu am senzația asta, dimpotrivă, i-a impus cîte restricții a dorit, economice, religioase, de mișcare. Vreau un singur exemplu în care statul spune că putem face și așa, și așa, dar că el recomandă prima variantă, pentru că e mai corectă, logică, igienică, mă rog, ce argumente are el. Nu există un astfel de exemplu. Statul e omniscient și redescoperă vechiul reflex al impunerii binelui cu forța, că știe el mai bine ce e mai bine pentru „subiecții lui”. La noi, nu i s-a oferit populației șansa să reacționeze la pandemie, ci i s-a ordonat cum să reacționeze. Poate că reacția ar fi fost aceeași, dar nu asta contează, important aici e aspectul impunerii pe negîndite. Cam primitiv, și destul de provincial est-european.

At the request of local public health officials, this location is temporarily closed. Until we are able to reopen, please shop with us online. (La cererea autorității sanitare locale, acest magazin este închis temporar. Pînă vom putea redeschide, vă rugăm să cumpărați produsele noastre online.) Așa sună o restricție asumată, luată de pe site-ul unei librării din lanțul Barnes & Noble. Cea impusă e prin ordonanță militară, semnată de o armată de miniștri.

Ce remarc e absența strălucitoare a reacției civice. Înainte, orice debilitate de partid și de stat era sancționată zgomotos, eventual în stradă, neapărat la televiziuni, denunțată și pusă la zidul infamiei în numele democrației. Acum, cînd un munte de drepturi cetățenești e spulberat prin ordonanțe militare, nimeni nu cere garanții, termene, nimeni nu deschide nici măcar discuția, nimeni nu verifică proporționalitatea reacțiilor statului, nimeni nu calculează impactul economic și nu întreabă guvernul dacă a calculat și el și ce i-a ieșit lui. Dar desigur că toți civicii de mai ieri stau acum în casă, izolați, respectînd ordonanța, lansînd observații spirituale pe Facebook.

Citesc un articol despre piața imobiliară. Spune că oamenii nu sînt dispuși să scadă prețul imobilelor, dar și că trei sferturi dintre potențialii clienți au dispărut. Nu mai ies din casă ca să vadă locuințele pe care le-ar dori, amînă investiția. Prețul rămîne, însă numărul de tranzacții scade vertiginos. Ceea ce se traduce prin vremuri grele și pentru agenții imobiliari.

Se apropie Paștele. Unul negru, după cum se preconizează. Nu s-a mai întîmplat în istoria recentă ca de Paște oamenii să nu poată merge la biserică. Însă unui Paște i s-a mai spus „negru” în presă, celui de după tragedia de la Costești din 1930. Atunci, de Vinerea Mare, au ars în biserica din sat 118 oameni. Numai sărbătoare nu a mai fost pentru comunitatea ortodoxă din țară. Ca număr de morți într-un incendiu, drama de la Costești a întrecut-o pe cea de la Colectiv, din București, din octombrie 2015, care a făcut 65 de victime. A nu se confunda Costeștiul de Argeș cu cel de Vîlcea, unde minerii conduși de Miron Cozma i-au pus pe fugă pe jandarmi în 1999.

Ministerul sănătăţii din Coreea de Sud analizează un plan de a furniza brăţări celor cărora li s-a cerut să respecte o carantină de 14 zile. E cam la spartul tîrgului pentru ei, azi e a doua zi consecutivă în care înregistrează sub 50 de cazuri noi de coronavirus. Depinde cum va evolua răspîndirea virusului. La brățări s-au gîndit și ai noștri, dar văd că nu au insistat. Mă întreb de ce, sper că s-au gîndit că pînă și pentru ei e prea mult, prea exagerat. Însă bănuiesc că dacă cineva din Europa introducea controlul cu brățara, ca la deținuții care își ispășesc sentința la domiciliu, altfel se scria istoria și la noi în această privință.

Trei din cinci angajați din hoteluri și restaurante sînt acum șomeri. Procentul e în plină modificare, în curînd va fi unul din zece, dacă mă iau după patronatul din turism (și după o intuiție de bun-simț). Pe litoral e și mai tragic. Acolo, zice aceeași sursă, 50.000 de oameni își termină și șomajul și rămîn „fără nicio sursă de venit.” La mare muncești în sezon, apoi iei șomaj peste iarnă și tocmai bine, începe un nou sezon. Care însă anul acesta nu mai începe, s-a rotit Pămîntul invers, s-au dat zodiile peste cap, a răsărit apusul și a apus răsăritul. Nu mai începe și gata. Pe ce se bazează guvernul? Pe emigrație? Pe munca la negru? Nici acestea nu mai sînt disponibile. Guvern perplex de plajă.

Dar dacă prin absurd, guvernul ar fi vrut să vorbească, ar fi avut cu cine? Se poate discuta la noi ceva, sau doar injuriile și panegiricele sînt acceptate pe post de conversație și schimb de idei? Cum îi ceri guvernului să discute dacă noi nu avem practica discuției?! Pentru că pe noi nu ne interesează să ne verificăm public ideile, ci mai ales cum să scăpăm basma curată dacă cumva se vădește că nu avem dreptate.

Cred că știu de ce am nevoie pe aceste vremuri de îngrijorări cosmice și lamentări casnice: de cîteva mostre de umor pandemic solid, bărbătesc, marca Jeremy Clarkson.

Un articol din Tablet Magazine menționează observația lui Alexis de Tocqueville: „În Statele Unite, o problemă politică nerezolvată sfîrșește negreșit, mai curînd sau mai tîrziu, pe masa tribunalului”. Autorii articolului voiau să indice astfel unde vor ajunge eventualele contradicții între drepturile constituționale și restricțiile din timpul pandemiei. Nu au ajuns pînă acum, observă ei, și dau exemplul guvernatoarei din Rhode Island care a vrut să interzică accesul în stat al mașinilor înmatriculate în New York, dar le dădea voie să intre mașinilor rezidenților din Rhode Island care se întorceau de la muncă din New York. Guvernatoarea și-a dat seama la timp că ordinul e discriminatoriu și l-a modificat în consecință, evitînd astfel disputa juridică. În schimb, iepurele a sărit din micuțul Kosovo. Acolo, scrie în articol, Curtea Constituțională a tăiat din prima nodul gordian și a decis că guvernul nu are nevoie de stare de urgență pentru a combate criza coronavirusului. Bine, între guvern și minoritatea sîrbă din nordul Kosovo tensiunile existau de dinainte și ca să le trateze, autoritățile s-ar fi simțit probabil tentate să fie mai creative în aplicarea stării de urgență. Deja pandemia pare folosită ca paravan pentru gherila politică neobosită dintre Belgrad și Priștina.

Am mai pomenit aici de History Channel. Îl prefer in loc de cele de știri, cu toate teoriile lui conspiraționiste, dar în fond inofensive. Descopăr că au renunțat la absolut orice pretenție de a avea de-a face cu istoria. Lucruri din depozite, tranzacții la amanet, călătorii prin Africa, săpături pe sub lacuri, toate neglijente complet în raport cu numele canalului. Asta pentru că ei știu că de fapt orice se reduce la un moment dat la istorie. Despre orice ar vorbi - la modul documentar, nu de news, desigur - în secunda doi e istorie.

Scuze, dar eu și înainte îmi țineam respirația cand treceam pe lîngă oameni.

Cazul Johnson. Premierul Marii Britanii e bolnav de covid și a ajuns la terapie intensivă. Am întîlnit - e un fel de a spune - persoane care au declarat că au văzut în spitalizarea lui Johnson un fel de justiție divină, motivînd că el afirmase că asta e, scapă cine poate. De fapt, ca o paranteză, chiar dacă Boris Johnson nu e cel mai simpatic politician, nu am găsit chestiunea cu scăpatul, ci numai că în marea majoritate a cazurilor, a zis el, gripa de covid are o formă ușoară, peste care bolnavii trec repede. Reacția oamenilor ridică însă întrebarea dacă nu cumva virusul disciplinării umblă mai liber decît coronavirusul. Disciplinează Dumnezeu, disciplinează statul, vigilantes dacă e cazul.

A disciplinat și „Dumnezeul homosexualilor”: un ministru din Israel zisese că pandemia e pedeapsă divină pentru răspîndirea homosexualității. Acum are și el covid.

M-a ajuns și pe mine blestemul Johnson? Nu m-am simțit deloc bine azi. Am zăcut mai mult prin pat pînă pe la prînz… nici în jurnal nu mi-a venit să scriu… am simțit o durere vagă de cap și parcă am și temperatură… stai! hei! Am uitat pur și simplu să-mi beau cafeaua! Am uitat, în toată dezordinea asta... Acum e în regulă!

Mîine începe sărbătoarea Pesah la evrei. Am văzut un film pe Netflix (bun de altfel, se cheamă Unorthodox), în care era o scenă a cinei tradiționale din prima zi de Paști (seder) în care se citea și se discuta despre semnificația ieșirii din Egipt. Cina se baza, normal, pe prezența mesenilor. Acum evreii din Israel și de aiurea nu se mai pot aduna. Sînt relatări că în Israel, unii au fost dați jos din autobuzele cu care voiau să ajungă de seder la bunici. Cronologic vorbind, primul Paște lovit de pandemie e cel evreiesc, urmat de cel catolic, care e duminica următoare, și de cel ortodox, peste încă o săptămînă.

Pandemia lovește nu doar în ideea de comunitate, ci și în cea mai profundă, de comuniune, în care membrii împart mai mult decît un stil de viață, împart o concepție despre viață. Faptul se vede în primul rînd la comunitățile religioase. Ortodocșii (și catolicii) au pierdut slujbele și împărtășania din timpul postului pascal, evreii au pierdut seder-ul. Prețul cel mai mare e deci cel plătit de comuniune, nu de comunitate, deși comuniunea, fiind una de idei, nu are de-a face cu virusul, de care se poate contamina doar comunitatea. Comuniunea însă stă pe un fundament creat de comunitate; se surpă fundamentul, nu rezistă nici comuniunea - cel puțin pînă nu reușește să găsească o formulă nouă de existență.

Dilemă: în ce calitate a luat Vaticanul decizia ca slujbele și binecuvîntările să aibă loc fără credincioși, în calitatea de stat sau în calitatea de biserică? Sînt convins însă că la experiența lui, Vaticanul a trecut prin multe situații grele ca să mai ezite de la o astfel de dilemă. Asta e doar așa, o preocupare de scolastic întîrziat.

„Tablete din Țara de Kuty” sînt, într-un fel, echivalentul din literatura română pentru „Călătoriile lui Gulliver”. Doar că sînt mult mai impresioniste, ceea ce nu mulțumește neapărat mai multe gusturi. La tabletele 35 - 37 figurează „Elogiul omului uscat”, făcut de un „conferențiar” din Țara de Kuty, pentru care „oamenii trebuiau împărțiți în categorii numai după secrețiune. Pe cînd unii nu scuipă și nu suflă în batistă niciodată normal, alții scot dintr-înșii necontenit un produs gumarabic amidoneu, o cocă, o lapoviță, un zmîrc. Pentru aceștia, întreprinderile sanitare au fabricat un recipient cu zmalț, care figurează în vagoane, biurouri, ministere, Bănci și în biserici, ca o privată a nasului și gurii.” Iată cum prezentul modifică trecutul și dintr-odată textul lui Arghezi se citește altfel.

„Veniți de luați lumină!” - cui i se va mai adresa? Ritualuri care păreau eterne au clipit. Noi, fulgurant în postura de a vedea perenul dispărînd. Ce am văzut în locul lui? Nu știm.

Altădată era vremea cînd ieșeam pentru prima oară la un șah în parc. Nu și în anul 2020.

Se poate scrie în presa din Ungaria că Orbán Viktor e dictator? Aceasta e întrebarea. Și diferența.

Ca un veritabil antreprenor din Queens, Trump caută un șef de departament pe care să focalizeze vina atunci cînd ceva nu merge bine. Casa Albă amenință acum cu ieșirea din Organizația Mondială a Sănătății pe motiv că nu a anticipat corect pandemia.

Poate că în Europa există un pattern de leadership foarte profund, vizibil în situații de criză. Este vorba de pattern-ul ideologic. Cu jumătăți de adevăruri, sau poate chiar cu cinci optimi de adevăruri ale teoriei și științei curente, iar de restul, cu niște minciuni, superstiții, poate chiar cîteva aproximări fantasmagorice de bună-credință, populației i se transmite că afară, cineva, foarte periculos și mîrșav, a trecut la acțiune și îi vrea răul. Exemple recente: „evreul” sau „dușmanul de clasă”. Și poate că, într-o anumită măsură, și „comunistul”. Populația preia mesajul și în scurt timp rezultă o mobilizare de masă, o majoritate fanatizată în jurul liderilor salvatori, majoritate care calcă totul în picioare, în primul rînd „minoritățile necredincioase”, ca să scape, să se purifice, să evite și să elimine răul. Mecanismul succesului operațiunii este paralizarea gîndirii prin teamă și frică. Dezastrul e total, odată cu răul e distrusă și civilizația. E un tip de reacție formatat în secolul 20, sau poate chiar mai devreme. Așa că noi, europenii, avem probabil o abordare ușor ideologizată a crizei. Îmbrăcăm uniforma repejor. Are pandemia de acum o dimensiune propagandistică? Aș spune că in nuce, da. Cam cît ai recunoaște în mască un început de uniformă.

O să țin în teste teoria de mai sus, precum vaccinul anticoronavirus. Mai vedem, mai evaluăm peste un an, cînd și vaccinul va ieși pe piață, după cum se spune.

Bookfest se suspendă. Mai ia cineva peste picior mica și gălăgioasa lansare de carte de la stand, cu cei zece, cincisprezece gură-cască în audiență?

Facebook poate indica printr-un semn grafic discret (un punct verde lîngă poza de profil care însoțește fiecare titlu de postare) cine e online. O mulțime de puncte verzi de dimineață pe felia mea de Facebook.

După ce a închis o serie de afaceri, și ca și cum e dispus să-și facă gospodărie în toată regula în criză, guvernul zice, calm și tacticos, că va reglementa și activitatea bugetarilor. Intră și ei în șomaj tehnic, lunar, prin rotație, cîte o jumătate de lună, în care vor fi plătiți cu 75% din salariu. Cîte jumătăți de lună o fi avînd în vedere? Întreb de curiozitate, căci e posibil ca asta să fie exact distanța pînă la falimentul general.

Nu știu la alții cum va fi, dar la noi nimic nu va tulbura serenitatea restricțiilor pînă cînd nu vor fi virusate salariile bugetarilor. Pentru că atunci politicienii, cei dintîi bugetari, își vor smulge măștile curajos și se vor mai sacrifica o dată. Iată de unde va veni ieșirea: de la diurnele generoase și de la pensiile grase, care trebuie întreținute.

Mai sus, scrisesem inițial: „de unde va veni salvarea”. Am înlocuit cu „ieșirea”, în cinstea Paștelui evreiesc. Evreii sărbătoresc o ieșire de Paște, creștinii, mai siguri pe ei, o salvare.

Joseph Stiglitz în NYRB: „(...) cînd mergi la război, nu mai stai să te întrebi dacă ți-l permiți. Și sîntem în război cu un virus teribil. Dar asta nu înseamnă că resursele sînt nelimitate. Trebuie să ne gîndim foarte bine prioritățile.” El aplică strategia rezumată aici la situația din America, unde sînt cîteva realități specifice: imigranții, săracii, sistemul sanitar, subfinanțări cronice ale unor domenii și agenții. Dar sînt, mi s-au părut mie, și cîteva asemănări cu abordarea de la noi. Și băncile ar trebui să „împartă riscul” cu cei afectați economic de criza coronavirusului, ceea ce nu se întîmplă, zice el. Ajutoarele către marile corporații trebuie să fie condiționate, căci altfel ele ajung, ca și data trecută, în bonusurile directorilor. Iar micile afaceri trebuie susținute preponderent, altfel ele nu vor învia nici de Paștele acesta, nici de alt Paște. Cu oameni cocoșați de datoriile acumulate în aceste luni nu se reface nicio economie.

Mi-am tuns singur perciunii, nu se mai putea.

De cîteva zile, tot caut pe Google informații despre rata șomajului în Taiwan, o țară cu ceva mai mulți locuitori decît noi, dar cu o densitate mult mare - cum or fi practicînd „distanțarea socială?! Au simțit primii tsunami-ul și au introdus triaj la intrările în țară pe cînd China nu introdusese nicio carantină. Mă gîndesc că au presimțit la fel de bine și impactul economic. Sînt curios cum se descurcă, avînd Beijingul în coastă și fără niciun model de reacție de import. Azi am găsit un articol mai vechi, cam de o săptămînă, care conține ceva din ce mă interesează. Zice că „afectați economic de criza coronavirusului sînt 16,67% din angajați”. „Afectați”, ceea ce nu înseamnă șomeri. Tot nu știu rata șomajului pe martie. Pe februarie, era undeva la 3,5%. Se mai spune în articol că cei 16,67% (calculează la bold!) reprezintă 1.920.000 de angajați, care vor primi de la stat, în următoarele trei luni, 40% din salariu. Din ce înțeleg, nu sînt declarați de-a dreptul șomeri, dar vor avea salariul redus drastic. Pe categorii: din cele 150 de miliarde de dolari taiwanezi din planul de ajutoare directe (planul mare, incluzînd împrumuturi de refacere ieftine date de bănci, e de peste 1.000 de miliarde de dolari taiwanezi, aproximativ 33 de miliarde de dolari americani), 48 de miliarde vor merge către muncitorii din transporturi și din industria manufacturieră, iar 33 de miliarde sînt acordate taximetriștilor și șoferilor de autobuz. Se descurcă intern, fără UE, fără FMI, fără China. Dar mai e ceva. Se pare că au lucrurile în ordine dinainte de pandemie. Fără angajați la negru, fără angajați pe jumătate, multă administrație, puțină politică, mai deloc ideologie. A, și era să uit. Acum, la momentul la care scriu (9 aprilie), Taiwan are raportate 380 de cazuri de coronavirus și cinci decese. Cred că prezența amenințătoare a Chinei de peste Strîmtoarea Formosa îi face pe taiwanezi să sorteze permanent ce e important și ce nu pentru ei. Acolo da insularitate și Brexit - de China, nu de UE.

Se amînă anunțul privind cîștigătorii premiului Pulitzer, de pe 20 aprilie, pe 4 mai. N-ar fi așa mult, două săptămîni. „Jurnaliștii din comisia de deliberare sînt ocupați cu acoperirea crizei coronavirusului”, se arată în justificare. Să înțeleg că pe 4 mai va fi mai puțină treabă?!

The Economist, din nou la înălțime. Prezintă un round-up privind felul în care marile religii au fost afectate de coronavirus. Faptul că papa nu va mai putea reface Drumul Crucii din Vinerea Mare, cu ale sale 14 opriri, este fără precedent în istorie, scrie revista. La fel, la ortodocși, adaug eu, sînt Deniile și Prohodul fără credincioși în biserici. În mare, liderii religioși s-au conformat restricțiilor. Rabinii au acceptat că cvorumul de cel puțin zece persoane pentru rugăciunea minyan se poate realiza și electronic. În Irak, ayatollahul shiit Ali al-Sistani a spus că „sînt ucigași” cei ce răspîndesc virusul. Hagialîcul la Mecca a fost amînat pentru iulie. A fost suspendat și pelerinajul de la Qom, din Iran. Celebrarea lui Rama la Ayodhya a fost limitată pe cît posibil de preoții hinduși. Au fost și reacții adverse, oameni care s-au împotrivit impunerilor seculare și chiar propriilor conducători de cult. Fără nicio intenție de jurnalism provocator, revista scrie că acolo unde adunările au continuat, virusul s-a răspîndit mai mult: la ultraortodocșii Haredim la evrei, la sud-coreenii din secta Shincheonji, la unii musulmani malaezieni sau la unii evangheliști americani. Alte proteste nu au fost la fel de radicale, dar manifestă destulă reziliență, scrie The Economist. În estul Europei, citează ea, e repetat refrenul că „nici măcar comuniștii nu au interzis complet slujbele de Paști”. Ce urmează? Probabil că vor fi schimbări în cultul multor credințe. E menționat „preotul catolic radical” James Alison care propovăduiește „rugăciunea euharistică” de acasă, binecuvîntarea de către credincios a pîinii și vinului. O abordare care „pune în discuție ideea castei celebranților”, adică a preoților. Nu știu dacă nu cumva e prea mult și prea devreme spus. Dincolo însă de toate manifestările și estimările, un lucru pare într-adevăr inedit. Nici invaziile barbare, nici expansiunile imperialiste, nici cuceririle coloniale, nici cele revoluționare nu au afectat deodată atîtea religii precum pandemia de coronavirus. Toate marile ciocniri și transformări religioase de pînă acum par locale. E adevărat că virusul nu amenință cu suprimarea sau interzicerea unei credințe anume. Dar subminează un constituent de bază al oricărei religii, și anume ideea de comuniune.

Să faci catedrală patriarhală mare, nouă, pe cînd biserica trece în online.

Arghezi zicea la un moment dat că dacă vrei să surprinzi ansamblul, trebuie sa fii un literat, filosofii sînt prea specializați. Asta cam așa e, cu toate lipsurile lor, jurnaliștii și scriitorii înfruntă primii „ceva mare” precum pandemia. Specialiștii mai intră în casă, mai scot cîte un instrument de măsurare, măsoară, se uită la rezultat, se scarpină și murmură că așa ceva nu există, iar intră în casă să mai aducă alte unelte și să verifice calibrarea celor deja utilizate, iar ies, iar se mai gîndesc. În timpul acesta, jurnaliștii și scriitorii se străduiesc să descrie ce văd, se mai încurcă, se mai fac de rîs, dar ei dau prima, domesticanta aproximare de la care vor porni ideile primelor studii de specialitate.

Zice și H. Holden Thorpe, redactor-șef al revistei Science în editorialul din numărului din 27 martie: știința e solicitată acum să dea o soluție rapidă la o problemă care nu e complet conturată. Oamenilor de știință nu li s-a mai cerut așa ceva, cea mai mare parte a analizelor crizelor recente a venit după acumularea faptelor. Și dă cîteva exemple: influența schimbărilor climatice asupra fenomenelor meteo extreme, cauzele accidentelor nucleare, virusologia epidemiilor controlate, cum au fost sindromul respirator acut (SARS) din 2002 - 2003 sau sindromul respirator din Orientul Mijlociu (MERS) din 2012. Holden Thorpe pledează de fapt ca specialiștii să nu creeze speranțe deșarte, acum e în joc reputația „științei” în general.

Curios, dintre toate locurile unde pot să lucrez - la birou, la masa din sufragerie, pe fotoliu, în pat - eu trag tot la masa de bucătărie. Îmi iau pe lîngă mine lucrurile de care am nevoie și îmi instalez laptopul pe ea. Poate că simt nevoia instinctivă de a sta într-un loc cît mai familiar? Și aici îmi pare cel mai sigur loc din casă?

Prioritatea acum la casierii, acordată nu doar medicilor, ci și militarilor. „Ei sînt eroii noștri”. Unii, da. Nu le dăm măști și materiale de protecție, le dăm voie în față la supermarket. După model bulgăresc, căci Sofia a luat prima măsură de acest gen, personalul medical care tratează pacienții cu covid primesc 500 de euro în plus la salariul lunar; nu știu însă pe ce perioadă. Ca de obicei, la noi nu se acordă importanță anunțării termenului limită.

Cuvîntul de ordine este „e prea devreme”. „Dacă ridicați restricțiile prea devreme, revenirea (virusului) va fi letală”, avertizează OMS, citată de BBC. Pe Twitter, cineva remarca cu satisfacția deconspiratorului: șeful OMS provine din partidul comunist etiopian și este sluga Chinei. Șeful OMS e, într-adevăr, sub un tir puternic de critici în presa americană, stîrnite și de Trump, că nu a avertizat la timp lumea de pericolul reprezentat de noua mutație de coronavirus. Dar omul are o carieră profesională în spate. Legături cu China și mișcarea comunistă? Tot ce se poate, văd că primele funcții publice le-a ocupat în regimul de grea represiune condus de prietenul lui Ceaușescu, comunistul cu nume de dans african, Mengistu Haile Mariam, iar de China se știe că are o influență masivă nu numai în Eritreea, ci în toată Africa.

Sondaj Gallup în America. Încrederea în Trump: 60%. Încrederea în presă: 44%. Mai jos și față de Congres. Adaug de la mine, intuitiv, ca să închid cercul: încrederea presei în Trump: 40%.

Pe stradă, văd un grup de șase persoane. Iar mai încolo, două mame cu copii mai mici. Se instalează un modus vivendi?

Există în New York insula Hart unde sînt îngropați cei ce nu au rude care să se ocupe de funeralii. BBC spune că acum sînt înmormîntați la comun. Iar primarul de Blasio a scurtat termenul în care un decedat poate fi revendicat de familie; nu mai are locuri la morgă. Chiar și New York are o capacitate limitată de a-și gestiona decesele.

Sînt unii jurnaliști care s-au apucat de o numărătoare aparent inutilă. A început cineva din Bergamo, apoi altcineva din Haut-Rhin, Franța, din Madrid, din New York. Ei află local cîți oameni au murit în total în orașele sau regiunile respective. Nu de covid, ci cîți oameni au murit în general. Și apoi compară cu numărul de morți din aceeași perioadă a anului trecut. De exemplu, în primele cinci zile din aprilie, în New York au murit 1125 de persoane în stradă sau acasă. Jurnalistul Arun Gupta scrie că asta înseamnă de opt ori mai mult decît anul trecut în același interval din aprilie. Dar din moment ce n-au murit în spital, nu sînt incluși în statistica privind numărul celor decedați de coronavirus. The Economist scrie că dacă privim așa lucrurile, s-ar putea ca impactul coronavirusului să fie amplu subestimat. De covid mor mult mai mulți, dar nu sînt incluși în statistici. Cît de mulți? Altfel spus, la acest moment noi nu știm ceva simplu, dar esențial despre acest virus: rata mortalității.

Am vrut să fac acest tip de calcule în cazul Suceava, în parteneriat cu doi colegi ziariști. La Suceava sînt cei mai mulți infectați cu coronavirus din toată țara. Nu am reușit. Statistici din primele cinci zile din aprilie? Statistici de anul trecut? Prea devreme! Prea tîrziu! Prea în detaliu! Prea general! Nu știm. Nu noi răspundem. Întrebați la centru. Întrebați la primărie. Bine, nici nu am insistat, am învățat să îmi dozez efortul în România.

Max Fischer, în The Interpreter, vorbește de o bombă cu ceas în chestiunea izolării: violența domestică. Victimele violenței domestice sînt acum forțate să stea cu agresorii. Însă latura lor violentă se accentuează în condiții de stres suplimentare, cum ar fi pierderea locului de muncă.

Der Spiegel, despre „miracolul portughez” (bine, nici nu se compară cu cel taiwanez). De ce au așa de puține victime de covid, în comparație mai ales cu Spania vecină? Pentru că au permis și imigranților semilegali sau ilegali accesul la sistemul de stat de îngrijire medicală. Dacă ar fi făcut la fel, poate și Spania și în Italia ar fi avut o rată a îmbolnăvirilor mai mică. În plus, poate că unii români din Italia și din Spania nu s-ar mai fi întors acasă de teamă că în spitalele italiene sau spaniole nu vor fi primiți dacă se îmbolnăvesc.

Tot în Der Spiegel, o statistică a paturilor de terapie intensivă. În Germania, sînt 33,9 la suta de mii de locuitori; în Portugalia, numai 6,4. Forbes adaugă că în SUA ar fi 34,7, în Franța 11,6, în Spania 9,7, iar în Marea Britanie 6,6 astfel de paturi la 100.000 de locuitori. În România, de cînd cu coronavirusul, autoritățile au anunțat că în spitalele din țară sînt 2653 de „paturi ATI”. La o populație de 18.000.000, asta înseamnă un luxuriant 14,7. Pe locul trei, mai bine decît toți în afară de SUA și Germania! O fi standardizată denumirea aceasta, de „paturi ATI”? Sau o definim noi, după nevoi? Dacă sînt statistici ca la Suceava… e clar.

Pe sub pandemie, duduie internetul. Distanțarea socială de la suprafață corespunde unei apropieri digitale profunde. A crescut solidaritatea digitală nu doar cu cei aflați departe, peste mări și țări, ci și cu cei cu care ne puteam întîlni în persoană pînă ieri, prieteni sau colegi.

Steve Forbes (unde altundeva, în Forbes!), scrie de „recesiunea uitată” din 1920 - 1921. Atunci Washingtonul a făcut exact pe dos față de ceea ce ar recomanda economiștii de azi: au fost reduse cheltuielile federale, tăiate taxele, menținut dolarul ci nu devalorizat, eliminate regularizările ivite ca ciupercile după ploaie după război, iar companiile naționalizate (în special de căi ferate și de telefonie) au fost înapoiate proprietarilor de drept. Economia și-a revenit și ”the Roaring ‘20s were under way”. Reacția guvernului federal la Marea Recesiune din 1928 a fost exact pe dos: cheltuielile au explodat, taxele au crescut, la fel și birocrația. „Vremurile grele au continuat, iar revenirea reală s-a petrecut abia după cel de-al doilea război mondial”, scrie Forbes. În acest scenariu, el sugerează că la criza coronavirusului, Trump a luat modelul post-28, dar că mai are timp să renunțe, să lege dolarul de valoarea aurului și să introducă flat tax. ”It’s simple”, încheie el. ”As Nathan Lewis demonstrates in The Magic Formula, economies that have low tax rates and stable currencies prosper more than those that don’t. Always.”

Așa, ca fapt divers, apropo de Trump. Tot Forbes zice că a calculat ce impact a avut criza coronavirusului asupra averii președintelui american. 1 miliard de dolari. Cu atît ar fi scăzut, de la 1 martie la 1 aprilie, ceea ce ar reprezenta cam o treime din valoarea totală de la începutul lui martie. „Ceva ce nici Trump nu poate minimaliza”, rîde revista. Oricum, indicii și acțiunile sînt pe o piață volatilă, antreprenorul de Queens își poate reveni aproape la fel de repede - dacă pune pe picioare economia mare.

Tot presa britanică e însă mai dispusă să pună punctul pe i: după The Economist acum o săptămînă, o spune și Daniel Hannan în The Sunday Telegraph: „Avem de pus în balanță riscurile de sănătate (eufemism pentru numărul victimelor, completarea mea) cu costurile umane ale izolării (de fapt, costurile economice, din ce în ce mai greu de suportat)”. Pe de o parte avem o rată controlată a îmbolnăvirilor și un dezastru economic, de cealaltă parte sînt mai multe decese de coronavirus și activitate economică cît de cît normală.

Headline în The Nation: The pandemic shows that housing is health care. E aceeași idee ca la „miracolul portughez”: asigurarea unor servicii de bază (apă curentă, îngrijire medicală, condiții de auto-izolare decente) pentru cei ce i-a prins pandemia în țara ta duce la încetinirea răspîndirii virusului.

Ortodoxia s-a născut pe internet. Fiecare biserică își transmite slujbele online, clerul în altar iar enoriașii în apartamente, bătînd mătănii. O adaptabilitate suspectă, pînă mai ieri internetul fiind în mai fiecare predică ispita și ochiul dracului. Totuși, ceva familiar parcă percep în această proteică prezență sonoră de rit nou, respectiv spusa lui Arghezi despre „fanteziile vocale ale cîte unui diacon care joacă din înghițitoare pe Mefisto”.

Alexandru Rafila, președinte al Societății Române de Microbiologie, declară că „nu există nici o îndoială că în sezonul rece ne vom confrunta din nou cu virusul SARS-COV 2” și că pînă atunci „30 - 40 la sută din populație va fi imunizată”. De aici, înțeleg pe de o parte că de la un punct încolo, restricțiile sînt inutile. Ele nu pot ține pasul cu virusul pînă la iarnă. Va veni momentul ridicării simultane a restricțiilor, și la virus, și la activitățile economice. Lecția acestei primăveri e că mișcările omului nu pot fi separate de cele ale virusului și nici invers. Și mai înțeleg că unul din trei români va face covid pînă la iarnă. Că imunizarea va veni doar așa, prin efectul contaminării, nu printr-un vaccin, care încă nu a fost pus la punct și nici nu va fi gata pînă la iarnă, din cîte mi-am putut da seama.

Trei strategii de a ieși din izolare: hold, build, shield - așa cum le definește New Scientist. Hold înseamnă să menții restricțiile pînă elimini virusul. Build înseamnă să menții restricțiile o vreme, dar apoi, cînd le ridici, să ai construită o capacitate medicală mult îmbunătățită pentru a putea înfrunta recrudescența virusului. Shield înseamnă să ridici restricțiile brusc, asigurîndu-le celor vulnerabili (oamenii în vîrstă sau celor bolnavi cronic) protecția la infecție și îngrijirea necesară. Guvernele lumii ar avea de ales între cele trei. Nu există regulă, nu există rețetă, aici toate sînt egale în a decide o strategie sau alta. O treime din populația globului e în lockdown, și cu ea peste jumătate din PIB-ul mondial, calcula cineva.

Interesant, în The Scientist pe aprilie, niciun articol, nicio referire la coronavirus, covid, pandemie, SARS-COV 2 sau SARS-COV 1. Sau aveau numărul scris încă de anul trecut, sau au ignorat subiectul în mod deliberat? Care e atunci mesajul? Vor să ne transmită ceva oamenii de știință și redactorii de acolo? Aproape toată revista e despre cancer. Vor să ne spună că, totuși, să păstrăm proporțiile, cancerul e o problemă mai importantă decît noul coronavirus?!

Dar dacă știința nu se pronunță, sau e supărată, pe ce bază au luat politicienii deciziile?

În timp ce noi dezbatem grav momentul repornirii vieții, cîteva avioane cu muncitori români au plecat spre Germania. Iar compania CFR anunță că vagoanele ei de la 1916 sînt pregătite să asigure „distanțarea socială” pentru călătorii care vor să o pornească la lucru în Occident, via Viena, că prin Ungaria nu se poate, a închis „Orbanul lor” granița. Măsura restricțiilor, ca un pumn care degeaba stă strîns, apa se scurge printre degete.

Chiar aș sta la o cafea cu acela care auzind că Wuhanul intră în carantină, s-a dus și și-a făcut stoc de măști. Dacă ar avea și chitanța, as pune și un coniac lîngă cafele.

Și mai multă mișcare pe stradă azi, la plimbarea cu Tess.

Ce supărat am fost cînd s-a pus problema suspendării unor turnee, de șah și sumo. Dar acum nu mi se pare anormal. Și parcă au trecut luni de atunci.

Mască cu găurică pentru fumători, cu muștiuc inclus.

Se poartă știrile pozitive. Două preluate din presa serioasă: s-ar putea să fi avut cu toții covid, dar să n-o fi știut. S-ar fi înregistrat multe patologii ciudate în preambulul pandemiei. Și doi: economia va reporni mai ușor, fabricile și drumurile nu-s distruse, ca după cel de-al doilea război mondial. Thumbs up!

Se pregătește o altă realitate. Poate că nu vom avea lumină de Paști, dar mielul și drobul nu vor lipsi. De data acesta, cu funcțiune de compensare.

Știre: în acest moment sînt ocupate 208 paturi de terapie intensivă și ne apropiem de „vîrful epidemiei în România”, estimat că va avea loc între 20 și 25 aprilie (în Săptămîna Luminată a ortodocșilor). Și iarăși îmi amintesc de cele 2653 de „paturi ATI” de care ministrul sănătății zisese că dispunem. Raportînd la ce capacitate de răspuns avem, și din care nici măcar la o zecime nu am ajunge să o folosim, se pare că „învingem” lejer și de această pandemie... numai să nu fie la fel ca acum aproape cinci ani, cînd iarăși aveam destule paturi ca să ne îngrijim de arșii de la Colectiv, pînă au început să moară infectați de locul în care zăceau... Bine spunea un titlu că românii se tem mai mult de spitale decît de coronavirus. Aici ar putea fi una dintre sursele de obediență la decizile guvernului: orice, numai să nu ajung în spital.

O altă sursă de obediență este, desigur, oboseala, capitularea în fața încă unei provocări și surprize a vieții, una de dimensiuni nemaiîntîlnite. Unii ies la tăvăleală, țin la bătaia cognitivă, dar alții nu mai au dispoziția aceasta și acceptă temători tutela guvernului sau a majorității.

Recitit cronica lui Tony Judt la Ciuma lui Camus. Rețin observația că pentru Camus, prins de carantină în Oran, boala, separarea și exilul vin peste noi din senin, absolut pe neașteptate. „Neașteptatul” face parte din „condiția umană”. Se verifică. Pandemia a năvălit și ea fără veste, ca barbarii odinioară. „Neașteptatul” ia forme variate și... neașteptate. Covidul nostru este însă parcă mai abstract decît ciuma lui Camus. Noi credem în el fără să-l fi văzut, îl pipăim printr-un fel de aproximare presupus științifică, ajunsă atît de autoritară încît îi convinge pînă și pe ayatollahi. Morții din Oran erau însă prieteni și rude, moartea era mult mai aproape și mai concretă. Dar altfel, Ciuma rămîne, potrivit lui Judt, o alegorie a ocupației - „plăgii” - germane prăvălite asupra Franței. Interpretare inutilizabilă la pandemia de astăzi.

Duminica Floriilor. Mașina poliției, plasată strategic lîngă porțile închise ale bisericii. Poliția e însă îngăduitoare cu cei ce se rătăcesc pe aici, și nu îi sancționează, ci doar îi îndrumă spre casă. Îmi amintește de șeful de la pompieri care mirosea holurile sa vadă de unde vine fumul de țigară și intra brusc în biroul suspect. Era pe vremea îndepărtată cînd se introduseseră restricțiile la fumatul în locurile publice. Se oprea cîteva momente și se uita sever în jur. "Să nu se mai întîmple!", avertiza el și pleca clătinînd capul.

Scurt inventar hermeneutic de etapă, pornind de la ideea lui Camus de a da plăgii o semnificație. Există, ne place sau nu, interpretarea intuitivă de tip religios că pandemia de față e pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. O fi simplă și comună, dar are mulți aderenți, poate tocmai din aceste pricini. E apoi interpretarea filosofică, à la Bernard-Henri Lévy, că asistăm la evidențierea limitelor globalismului. Deschiderea totală, desființarea granițelor, înseamnă expunere în masă, e demonstrația neajunsurilor punerii tuturor ouălor într-un coș. E un sfîrșit dureros de epocă. Și e și o perspectivă de factură politologică, că pandemia e vehiculul de ocazie pentru impunerea modelului autocratic chinezesc în dauna celui democratic occidental. Intrăm într-o eră a controlului de stat, a securității comune mai presus de drepturile individuale.

Tot nu am găsit drojdie instant la supermarket. La un magazin de cartier, am văzut însă un afiș cu produsul mult-dorit. Era vorba însă de drojdie comprimată.

(Partea a IV-a a „Jurnalului pandemic” corespunde săptămînii a patra de la decretarea stării de urgență în România, în martie 2020, în timpul pandemiei de coronavirus. Partea a treia poate fi citită aici.)

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: arhiva autorului