Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire

Dacă ar fi să-mi imaginez mintea și organizarea vieții psihice într-o reprezentare vizuală aș alege fără îndoială metafora unui muzeu de artă. O clădire robustă în stil gotic cu stîlpi zdraveni, dar cu multe etaje și coridoare lungi. Expozițiile ar fi organizate pe diferite perioade,  în funcție de artiști și variate tipuri de artă plastică. Nu ar lipsi, desigur, un depozit. Un depozit este un spațiu în care un muzeu păstrează obiecte care așteaptă să fie expuse pentru a-și spune din nou povestea. Obiectele sînt selectate în urma unei minuțioase analize a formei, funcției, stilului și tehnicii. Ele reflectă cultura și timpul în care au fost create. Ele dezvăluie totodată o taină a naturii umane: o nevoie, o dorință, un vis, o identitate. Un „ceva” devine un obiect cînd este inclus în colecția unui muzeu. Ca „păstrător” și conservator al vestigiilor culturale, un muzeu este obligat să aibă grijă de obiecte pe termen nedefinit. În spațiul depozitului, obiectele sînt protejate de eroziuni, lumină, umiditate și praf. Ele sînt prezervate într-un mod în care se încetinește trecerea timpului, în cutii care nu conțin acizi, sub textile fine, în spatele draperiilor protectoare și atinse doar de mîini acoperite cu mănuși din mătase. 

Depozitul poate părea inițial dezordonat, însă el este organizat în acord cu modul în care acel muzeu structurează lumea în categorii: artist, perioadă, geografie, substanță și materie. Fiecărui obiect îi este atașat un nume, un cod, prin care poate fi găsit printre nenumăratele alte obiecte din colecție. Muzeografii sînt cei care au în grijă obiectele din muzeu și decid ce este expus și ce rămîne în depozit pentru o perioadă.

Ceea ce îmi imaginez eu este un muzeu straniu, fără hartă și cu multe coridoare prin care e posibil să te rătăcești sau să rămîi blocat într-o anumită perioadă, la colecția unui anumit artist sau chiar în depozit. Muzeul lumii interioare este labirintic, greu de descifrat, iar în centrul lui este o expresie a iubirii. Stranietatea muzeului stă în paradoxul intimității acestuia. Cu cît devenim mai intimi cu propria persoană, cu coridoarele lăuntrice, cu atît mai misterioși și străini de noi înșine ne trăim. Acesta este cel mai interesant paradox al căutării lăuntricului și al trăirii intimității. De aceea, aș alege ca metaforă a centrului muzeului pictura lui Henri Matisse, „L’Atelier rouge”. Cred că studioul unui artist reprezintă în exterior, de fapt, cel mai intim spațiu dinăuntru al artistului. În această lucrare, Matisse ne prezintă un interior integrat. „L’Atelier rouge” este o reprezentare completă, e întregirea unui interior anterior divizat, în care, simbolic, fiecare bucată dinăuntru e adusă împreună cu celelalte într-o coeziune. Studioul devine complet cu toate lucrările de pînă atunci. Este o expresie a unei coerențe de sine, completă, dar finită totodată de pînză, de sașiul care încadrează pînza sau de o ramă atent aleasă. Pînza unui tablou este ca o piele care pune o limită între exterior și interior. Rama creează posibilitatea existenței intimității prin delimitare, prin diferențiere și distanțare. Rama, la fel ca pereții unei clădiri sau ai unei camere, menține atît structura lucrării, cît și ce este afară, în exterior, și ce este înăuntru, la interior. „L’Atelier rouge” este o lucrare făcută din și cu iubire, care se lasă cunoscută și totuși păstrează infinite taine.

De ce iubirea e de multe ori desenată în roșu? Culoarea roșu are o frecvență joasă care face ca presiunea sanguină și bătăile inimii să se intensifice, exact ca atunci cînd simțim iubire. Obiectele pot fi vehicule ale iubirii ca parte dintr-un ritual, un gest sau un simbol. Un obiect poate să cuprindă iubirea pentru ceva sau cineva care nu mai este. Acesta poate să o codifice și să o transporte la destinatar în cel mai sublim mod, așa cum Henri Matisse a cuprins iubirea în tablourile lui pentru cei apropiați. 

Cînd, la rîndul nostru, iubim o anumită persoană, această iubire se poate extinde la un obiect care i-a fost drag, poate deveni o colecție de obiecte iubite de acel om sau o pasiune pentru un anumit domeniu. Muzeele sînt deseori bazate pe o colecție de obiecte care au fost iubite. Vernisajele și expozițiile pot fi despre împărtășirea iubirii. 

Deși culoarea roșu ar fi puntea senzorială directă pentru a trezi reacții specifice iubirii, aceasta poate să ia infinite forme și configurații în toate culorile curcubeului. Este cea mai simplă și totodată cea mai complicată emoție umană. Este ceea ce ne umanizează, ne diferențiază de prădători, ne ridică pe scara evoluției și ne face să fim mîndri să ne numim Homo Sapiens (etimologic, „om știutor”), adică conștienți. Conștient înseamnă a cunoaște cu și prin mine însumi, deci a ști de sine, de existența proprie și a celorlalți. Experimentăm iubirea în familiile alese și în cele biologice. În iubirea erotică, în iubirea pentru muzică, națiune, cultură, animale. Iubirea presupune un amestec de grijă față de relație, de vinovăție cînd o punem în pericol, de reparație pentru a încerca să o protejăm și de recunoștință pentru celălalt care contribuie la aceasta. Relația bazată pe iubire este o construcție reciproc valorizantă între două persoane care poate lua forma unor nenumărate dimensiuni și siluete: a unei familii, a unei opere de artă, a unei colecții sau a unei cărți.

Cum se ajunge la edificiul complicat al vieții psihice și cînd și cum apare iubirea? Trăim fiori atunci cînd ne confruntăm cu situații care ne pun față în față cu propria fragilitate psihică. Ne sînt familiare expresiile „îmi ies din minți” și „îmi pierd mințile”. Asta înseamnă că există posibilitatea să ieșim temporar din propria minte sau să ne înstrăinăm complet de ea, să o pierdem irecuperabil. Implicit, în subtextul acestor expresii se înțelege că mintea nu e indispensabilă corpului. Este adevărat că Mowgli este posibil doar împreună cu antropomorfizarea animalelor. Un copil care nu a achiziționat limbajul pînă la vîrsta de 6-7 ani nu îl mai poate achiziționa. Capacitatea simbolică pare să rămînă, în astfel de situații, într-o formă extrem de primitivă, alteori complet absentă și fără posibilitatea de a mai fi recuperată. Devenirea umană a individului are nevoie de o altă persoană care, pe lîngă îngrijirile fiziologice, să îi vorbească și să îi ofere îmbrățișări iubitoare. 

W.R. Bion, în Aux sources de l’experience din 1960, vorbește despre cum își manifestă o mamă iubirea față de copil. Acest model de iubire devine reper pentru adultul de mai tîrziu. Dincolo de căile de comunicare fizice propriu-zise, Bion spune că iubirea mamei se manifestă prin visarea experiențelor senzoriale ale bebelușului și, apoi, prin simbolizarea acestora în cuvinte. Ea metabolizează psihic conținuturi precum experiența fizică a primirii mîncării mestecate pentru ca bebelușul, aflat la vîrsta diversificării, să o poată digera. Această funcție psihică va fi introiectată treptat de către bebeluș și va deveni parte a sistemului său psihic. Mai tîrziu, el poate reprezenta și metaboliza, pentru sine și pentru ceilalți, experiențe senzoriale dificil de decodat și de semnificat, pentru a nu deveni copleșitoare, care, altfel, ar putea să ia forma unui „ieșit din minți” sau „pierdut de minți”. De aceea artiștii sînt atît de iubiți. Pentru că ei fac pentru ceilalți această metabolizare a trăirilor copleșitoare într-o formă asemănătoare visării, pe care o face mama pentru bebeluș. 

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.