Mihai BUZEA

Eu, Meehi? Eu nu-s așa. Mie-mi place munca

„Nu «Rarul umple carul», ci «Desul umple carul»!“

Psihic, însă... mi se pare că e invers.

Nu știu cine-a zis (dac-o fi zis) că „Dumnezeul fiecăruia este asemenea lui”; nu ăsta e domeniul meu de competență.

Mi-am recitat singur prin casă patru balade principale și concluzia a fost mereu aceeași: „vocea” nu este a unui autor, ci a unei autoare.

Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri!

Problema, în această frază emblematică, constă în cuvîntul „Europa”.

Iar noi, mizerabiliștii? Sîntem triști. Da, sîntem consecvenți, spre deosebire de patrioții din diaspora („De ce-ați plecat, dacă aici nu vă place?”) și de mizerabiliștii din țară („Dacă e așa de rău, de ce rămîneți?”).

Se mai laudă omul, dar unii emigranți sar calul, devin pur și simplu dezgustători, în timpul vizitelor la baștină.

Să transplantezi și să altoiești oameni este cu totul altceva, e alt nivel de performanță.

Militarii nu sînt mai deștepți decît alți oameni, dar se pricep de minune să stoarcă din fiecare soldat maximum de efort în minimum de timp.

Nimeni n-ar fi scos o baladă dintr-o ucidere obișnuită, accidentală, neintenționată.

Cine era prosper, cine era elită, cine „avea cu ce” purta căciulă rusească de iepure, din cea cu urechi.

Ne-am făcut din rock nu doar o pasiune, ci și un proiect de viitor.

Creangă este acea oglindă în care ne este frică să ne privim.

Față de un imigrant nu se „poziționează” nici un localnic.

Celor dinafară le trezește o poftă insațiabilă de Înăuntru, iar celor dinăuntru le trezește o poftă tot insațiabilă de Afară.

Concluzia este că degeaba ne chinuim să evacuăm moartea din managementul vieții.

Nu țin minte cînd a apărut moda asta cu vinovăția, cred că după 2010, dar în mod sigur nu exista înainte de 2000. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să se simtă vinovat, pe vremea aia, că se străduiește s-o ducă bine!

Faptul că în România ne dăm de ceasul morții despre cît de slab este sistemul educațional, perorăm despre „catastrofa din învățămînt“ (o fi, nu zic) și ne tînguim despre tinerii „tot mai rudimentari“ ai țării, pe cînd americanii îi primesc cu brațele deschise și-i mai și laudă?! Nu cumva îi educăm prea bine?

Chiar dacă accidentele impredictibile ca tigrul platanului sau castana castanului sînt… impredictibile, cîteva linii roșii se pot trage, în privința arboristicii urbane (desigur, fiecare urbe în parte are nevoie de propria ei politică arboristică, o rețetă

A încercat tot felul de munci (taximetrie, în special), dar nu s-a-mbogățit din nimic, nici măcar din însurătoare; își revenise psihic suficient în 1999 pentru a mai încerca o dată. Ca pescar priceput și ca șofer și mai priceput, nu i-a fost greu s

Am o relație specială cu gunoiul, așa cum Vîsoțki avea cu vodca; dar nu despre mine am de gînd să scriu aici, pentru că, oricum aș da-o, tot lăudăroșenie mi-ar ieși. Vreau să povestesc despre un text pe care l-am scris în primăvara anului 1987 (

Comparație: sînt un scriitor din Kîrgîzstan, să zicem. Vară, cald, terasă, bere. Îi anunț pe toți: „Nu-mi scot romanul aici, dragilor, în țara asta; sărăcie mare! Îl public la București, în Uniunea Europeană!“. Dar dacă mă întreabă cineva: „Și cine-ți traduc

Violența asupra femeii, fie în forme minore (hărțuială), fie în forme majore (agresiune, tîlhărie, viol), deși a scăzut foarte mult din 1989 pînă în 2019, rămîne o problemă gravă în această țară, cu perspective sumbre. De ce sumbre? Pentru

Prima cale de comunicare a fost durerea. Nu, nu m-a luat nimeni la bătaie, nu e vorba de acea durere; de durerea din tendoanele mele este vorba. Din anumite motive, aici se pune foarte mare accent pe încălzire, pe exercițiile de suple

Arme de vînătoare, da, muniție de vînătoare, da, dar era totuși o mare răspundere și un semn de încredere din partea statului comunist. Și structura organizațională a silvicultorilor era foarte ierarhizată, iar termenii de adresare erau forma

„Algoritmul Buzea“. Pașii sînt în număr de zece, iacătă-i: deschizi calculatorul (1), deschizi un motor de căutare (2), intri pe pagina de Internet a editurii pe care ți-ai ales-o (3), citești cu atenție condițiile cerute de editură pentru redactarea manuscrisului

Orașele sînt organisme delicate, care cedează foarte repede în fața dezastrelor în comparație cu satele, infinit mai reziliente (la mine la țară, acea iarnă nici nu s a simțit, n-a fost păstrată în memoria nimănui). Doi, că oamenii nepreveniți sînt foarte ușor de îngenunchea

Ne educă gratis cetățenii pe care noi n-am fost în stare să-i scoatem din beznă. Unii din ei vor reveni – „Romanian aliyah“?! –, dar nu copii tîmpiți, cum erau la plecare, ci bărbați și femei, oameni mari, cu minți puternice. Mă tem de momentul acela.

Rudele mele începeau să se laude aproape imediat ce le treceam pragul și o țineau așa pînă plecam, fără să obosească, fără să se plictisească și fără să le pese de ridicol (poate nici nu-l sesizau): uite ce frumos e la noi în sat, uite ce urît e la voi în oraș.

Nu taximetriștii sau cîinii vagabonzi m-au supărat, ci șmecheria. Iar șmecheria este mama tuturor ostilităților.

Spre finalul anilor ’80 se întîmpla foarte des ca securiști chei și grași să ne strige nouă, adolescenților cu plete, zdrăngănitorilor din chitară: „La muncă, bă!“

Înainte, rostul țăranilor era să hrănească orașele.

Centenarul Marii Uniri readuce în actualitate o mai veche polemică: ce s-a întîmplat, de fapt, la 1 decembrie 1918? A fost Unire sau anexare? I-am invitat la o confruntare amicală pe jurnalistul și scriitorul Mihai Buzea și pe Bakk Miklós, conferențiar la Universitatea Sapienția din Cluj.

Noilor ciocoi nu le vor mai fi de-ajuns diplomele de studii și își vor dori diplome de noblețe, întocmai ca-n vremea lui Ludovic al XIV-lea, așa că se vor repezi ca berbecii să-și întocmească genealogii sau, cum se spune curent, să-și facă „arborele genealogic“.

Toate astea numai ca să nu muncească în România, ci „afară, pă bani, nu pă semințe“.

Lanțul confuziilor începuse de la dumneaei, care se temea că-i las fiul corigent, continuase cu Maia, care credea că mă culc cu doamna Sia, și se-nchisese cu individul, care credea că mă culc cu Maia.

Ce ar putea face în România un cercetător român din Silicon Valley? În general, ce poate face un supracalificat? Cine să-i plătească un salariu comparabil (nu zic mai mare, ca să compenseze diferența de condiții, de infrastructură etc.)? România în 2017 e un loc potrivit pentru mine, nu pentru ei!

„Ciorilor! Ciorile dracului! Să munciți noaptea, fir-ați ale dracului de ciori!“

Unde este legendarul vitalism unguresc care chiar îi însuflețea pe budapestani în 2001, de păreau de pe-o altă planetă, față de noi, necăjiții Estului?

Deși n-au de nici unele, toți au televizoare, așezate direct pe jos, iar telespectatorii stau chirciți pe tot felul de „scăunașe“ improvizate, ca să urmărească emisiunile preferate; coloana vertebrală suferă, mușchii dor, frigul și umezeala din locuințe nu ajută absolut deloc, nici foamea, nici plînsetele copiilor, nici cîinii care mai țin de cald. Nici țuica. Alt paliativ.

N-am putut lua vreodată în serios nici munca din România („Mihai, tu nu te implici în efortul nostru colectiv!“), nici salariile din România, nici instituțiile publice din România.

Toți sîntem sistemul. Bugetarii sînt sistemul. Securiștii sînt sis­temul. Serviciile sînt sistemul. Dați-mi voie să nu fiu în întregime de acord cu nici unul dintre aceste răspunsuri pe care le-am primit ori de cîte ori am pus întrebarea.

Mi-au explicat că frumusețea muncii înainte de ’89 era să nu muncești și să faci „combinații“ cu ce furai din fabrică. În inocența mea, credeam că dintr-o fabrică de ciment se fura ciment, dintr-o fabrică de cauciuc sintetic se fura cauciuc sintetic, și tot așa; au rîs de s-au prăpădit.

Am trei alternative: ajung un adevărat corporatist; devin un fake; demisionez și caut altceva.

Nea Gelu Ocnașu a fost maestrul meu în nobila artă a barbutului, astăzi, vai, aproape pierdută.

„Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!“ nu mai e suficient; ca să ne putem plăti facturile, trebuie să mai facem şi altceva. În ceea ce mă priveşte, nu cunosc personal decît un singur om care trăieşte doar din scris (cel puţin aşa afirmă el), în rest, fiecare dintre noi se descurcă cum poate.

Toată lumea din presă știa că o să fie vorba de chestiunea unirii cu Republica Moldova (numită în continuare RM), așa c-am vrut și eu să fiu acolo, chiar dacă nu mă invitase nimeni, ca de obicei.

M-am dus la ANPIS, instituția care se ocupă de asistații social, ca să-mi lămuresc în cap următoarele întrebări despre acești oameni de cîmpie: cîți sînt? Ce mănîncă (mai exact, „Din ce bani mănîncă?“)? Din ce bani beau (ce, cît și cînd beau am văzut)? Care este structura bugetului unei „gospodării“ de asistați?