Valea Moașei
„Te duci coló, pă Valea Moașii”, spune el, „pui berile în rîu, dai drumul la grătar și aia este.” Trage din țigară și mai ia o gură de bere: „Atît!”. Trebuie să fie cîndva între 1997 și 2000, dar mi-e imposibil să-mi aduc aminte precis; sînt cu soră-mea într-o vizită la cea mai bună prietenă a ei din copilărie, proaspăt mutată (prin numire) de la Sibiu la București. Ea lucrează în aparatul de stat, iar soțul ei la o firmă de leasing auto, în middle management; a fost transferat la București cu pile puse de soție, nu prin merite proprii. Disputa pornește de la nevinovata menționare a faptului că fusesem la mare, iar omul se simte atacat personal așa cum nu-mi amintesc să fi văzut vreodată pe cineva. Pe măsură ce bea bere după bere, nimic altceva nu mai dă pe gură. Adică altceva în afară de „Te duci coló, pă Valea Moașii, și dacă n-a fi bine… ce mare, bă, care mare?! Numai țigani. Pă Valea Moașii, acolo-șa este frumos!” etc.
Sigur că memoria omenească e un instrument extrem de imprecis; aș zice, neîntrebat, că de vreo 30-40 de ori a fătat domnul manager chestia asta cu Valea „Moașii” (de fapt, a „Moașei”) în acea seară, dar este posibil să mă înșel, vizita să nu fi fost atît de lungă, iar el să nu fi avut mai mult de șapte-opt intervenții, că altceva n-a mai spus, asta a fost singura lui contribuție la agapă. Acum, după atîția ani, înțeleg despre ce-a fost vorba, dar atunci omul mi s-a părut pur și simplu nebun: a existat o întreagă subcultură transilvană – azi, din fericire, dispărută – a „nemersului la mare/munte”. Așa cum au remarcat deja mulți observatori atenți (îl amintesc doar pe Vasile Ernu, cel care a discutat cazul Clujului), unele orașe transilvane și Bucureștiul au fost „umflate” rapid și brutal, în anii industrializării comuniste, cu tineri aduși din mediul rural, iar aceștia au transmis următoarei generații – născute la oraș – o parte din reflexele lor țărănești; în acest caz, respingerea ideii de concediu/vacanță: „Scoți banii din jepu’* stîng, îi treci în jepu’ drept și zici c-ai fost la mare”, suna refrenul pe care l-am tot auzit de-a lungul copilăriei și adolescenței de la unchii mei rămași în Ghijasa de Sus.
În cazul managerului, treaba era simplă: ca brav exponent al primei generații născute la oraș, nu fusese niciodată la mare. Prin fortuita mea pomenire din seara aceea („Am fost la Vama Veche, am făcut focul pe plajă”), el se simțise atacat și reacționase în consecință. Atacat în ce? Ei, aici e-aici.
Vărul meu își cumpără niște cherestea și-o depozitează în șură, sub lacăt, pentru că, deși ardelenii nu fură, se-ntîmplă să mai „completeze” (locul este – ați ghicit! – Ghijasa de Sus, iar anii trebuie să fie 1992-1995, aproximativ). Pe la văru-meu vine în vizită un vecin: „A, Liviule”, zice vecinul, „ți-ai luat scîndură, brava, mă! Ai luat scîndură bună, de 20, da’ io am luat și mai bună, mă, de 25!”. „Păi”, zice văru-meu, modest, „asta e de 30.” Vecinului i se înroșesc gîtul și urechile și izbucnește, cu stropi de salivă: „Păi, a mea îi de 35!”.
A treia poveste este a unei bune prietene, socioloagă de meserie, care s-a apucat de un studiu încă de pe băncile facultății; a avut ambiția să-l ducă mai departe, ani și ani după ce viața a îndepărtat-o de sociologie, iar la un moment dat va scoate din el un doctorat. Studiul se încheie cu următoarea concluzie: clasa mijlocie din România nu mai diferă fundamental de clasa mijlocie europeană, în ansamblul ei. Atenție, acum nu mă citez pe mine, o citez pe ea: studiile universitare sînt cam aceleași, anii de carieră sînt oarecum similari, stabilizarea traiectoriei vieții implică recompense asemănătoare – copiii, concediile în străinătate (cam unul pe an), excursiile în țară, un număr comparabil de „ieșiri” la restaurant, șofatul unei mașini personale dintr-un număr redus de modele (cel mult 20), aceleași griji legate de credite, educația copiilor, sănătatea părinților etc. Cu alte cuvinte, accederea în clasa mijlocie europeană este acum perfect posibilă și din România. Situație foarte diferită de cea de acum două sau trei decenii cînd, pentru a realiza o anume bunăstare materială, un român educat și fără pile trebuia neapărat să emigreze, să plece din țară. Unde? Oriunde! Pînă și Noua Zeelandă a fost un Eldorado, dar ce zic eu Noua Zeelandă – au plecat românii și-n Rusia, și-n Venezuela, și-n Tanzania. Am cunoscut personal o fată care a lucrat în Cambodgia, crupier într-un cazinou, Doamne apără și păzește, că făcuse Filologia la Română-Engleză. Conform studiului, a existat un „punct de inflexiune” (nu știu dacă nu se scrie „Punct de Inflexiune”, îl las în ambele feluri), după care șansele s-au cam egalizat: fie că emigrai, fie că nu, cu aceeași cantitate de muncă intelectuală ajungeai la același standard de viață. Pentru că-s de altă părere, nu intru în detalii, iar intenția mea nu este să confirm concluzia socioloagei, ci să i-o torpilez.
Nu din răutate, ci din nevoia de a mă justifica: dacă e totuna, atunci de ce-am ales plecarea? Pentru o ființă inadaptată, o neînțeleasă sau un antisocial, despărțirea de țară poate avea un sens foarte clar, dar pentru mine, băiatul de gașcă, inclus în orice echipă de fotbal, invitat la toate petrecerile și „avut în vedere” la majoritatea evenimentelor sociale, ca toți reporterii de la care poate să pice un articol „de bine”? Aparent, n-are nici un sens. Eu zic, totuși, că sens există.
Mă întorc la prostul ăla cu Valea „Moașii” a lui, dar și la vecinul cu scîndurile „de 35”. Ce-i leagă pe acești doi mocofani? Poziționarea, asta îi leagă: amîndoi erau români poziționali. Ce vrea să însemne asta? Iată: o atitudine extrem de răspîndită în societățile rapid urbanizate, de raportare speriat-agresivă la celălalt. Nu știu cum să-i spun mai bine. Fală? Țîfnă? Fală-țîfnă? Țîfnăfală? Încerc altfel: concentrarea tuturor resurselor mele în efortul de a-i demonstra celui din fața mea că sînt „mai șmecher” decît el, că ocup o treaptă socială superioară. Nu-i un fenomen strict românesc: numai eu l-am văzut cu ochii mei și la țigani, și la ucraineni, și la bulgari, și la polonezi, și la ruși – dar la fel este la toți „adușii de la țară”. Doar și eu sînt de la țară și știu ce vorbesc: acolo, fiecare are locul lui precis, ba mai mult, locul ăsta precis se moștenește de la înaintași și-i uimitor de rezistent („Nu-l bate p-ăsta, că-i strănepot de primar!”, era sfătuit cîte unul mai mare de la Ghijasa și, într-adevăr, uneori mai scăpam de bătaie). Spre deosebire de amica mea, socioloaga, eu chiar cred că un imigrant român o duce mai bine în țara de adopțiune decît în țara lui, măcar din acest punct de vedere: față de un imigrant nu se „poziționează” nici un localnic. Oamenii te lasă-n pace, te ignoră și nu se cocoșește nimeni în fața ta… ceea ce, după cît ai încasat în România, e neașteptat de liniștitor.
Ce am încasat eu în România? Multe, dar iată doar chestia cu mașina: din motive personale, nu pot șofa, deci nu m-a interesat niciodată să devin proprietar de „mașină mică”, ceea ce românii m-au făcut să plătesc cu vîrf și îndesat: „Ce mașină ai?”, mă-ntrebau de la-nceput, iar apoi („N-am mașină, merg cu metroul”) eram plasat în categoria rataților: „Aaa… n-ai mașină! Ești poet d-ăla…”.
Boala nu e nouă. E chiar foarte veche: „Așa era: acasă, în tricou soios de-a dreptul pe piele, cu fusta zdrențuită într-un peș și fără ciorapi în papuci de pîslă, și cînd ieșea în oraș – rar –, frumos gătită, puțin cam băiețește, cu mănuși întotdeauna proaspete, cu pantofi de lac neatinși pe ciorapul bine tras și numai în trăsură, trăsura cea mai bună care se putea găsi”.**
Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Recrutorii, Editura Polirom, 2019.
* „jep”, în graiul sud-transilvan (sau „jeb” în cel de nord), înseamnă „buzunar”. Originalul maghiar este „zseb”.
** „Asfințitul Crailor“, în Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale, pag. 181-182, editura ART, 2008, ediție îngrijită de Florin Ioniță, ISBN 978-973-124-289-7.
