Valul a venit, apoi a trecut – tsunami în Maldive –
„Ce e val ca valul trece”, îmi vine în minte versul eminescian, ascultîndu-l pe Boss povestind despre cele întîmplate în 2004, cînd cel mai devastator tsunami din istorie a lovit și insulele maldiviene. Vorbește cu lejeritate, ca și cum totul s-ar fi petrecut în cel mai firesc mod cu putință.
Îl privesc cum stă cocoțat pe tejgheaua recepției, balansînd din cînd în cînd un picior. Răspunde senin întrebărilor mele, în timp ce Oceanul Indian își aruncă briza spre terasa casei de oaspeți pe care o conduce de ceva vreme împreună cu soția.
Boss – așa îi spune micuța filipineză, angajata pensiunii, și așa am decis să-i spun și eu – a închiriat, în urmă cu mulți ani, o bucată de pămînt pe Insula Ukulhas și a ridicat o casă. La început, a fost doar o reședință de vacanță, dar, odată cu pensionarea, a renunțat la viața din capitala Republicii Maldive și s-a mutat aici, lărgindu-și locuința cu încă patru camere pentru oaspeți. Acum are cîțiva angajați, care au grijă să curețe și să îngrijească proprietatea, și o barcă cu motor cu care transportă doritorii în mijlocul oceanului.
Insula pe care locuiește Boss poate fi considerată o insulă de proporții considerabile. Are aproape o mie de locuitori (conform recensămîntului din 2014) și o suprafață de peste un kilometru pătrat. Majoritatea insulelor maldiviene nu depășesc această dimensiune și nici nu ating un număr atît de mare de locuitori.
De fapt, circa 70% din insule sînt pustii, în timp ce treimea populată e ocupată de resort-uri sau de casele localnicilor, alături de hoteluri. Cîteva insule sînt folosite pentru agricultură, cu toate că în nisipul alb al Maldivelor par să nu crească decît cocotieri.
Maldive e o țară islamică și, după cum observ cu ochiul liber, conservatoare, în ciuda bikiniurilor care se perindă pe plajă și se afișează în fotografii. Majoritatea femeilor sînt înfășurate într-o abaya neagră, acoperite uneori chiar și pe față, iar în hoteluri și pe străzi, mai precis cele cîteva alei „asfaltate” cu nisip, întîlnesc panouri care mă anunță că trebuie să mă îmbrac ca să nu fiu deportată.
Turismul este însă o necesitate, astfel că, în spațiul plajei, bikiniul conviețuiește cu abaya, în special cînd vine vorba de insulele locuite, acolo unde vizitatorii se intersectează cu populația locală musulmană. Dar lumea turismului maldivian mai are o fațetă, cea luxoasă și luxuriantă, a insulelor-resort, care apare adesea în fotografiile turiștilor. Taxele substanțiale impuse de Guvern (taxa de lux, taxa verde etc.) fac ca numai companiile mari să poată deține o astfel de insulă – îmi spune Boss, și tot el adaugă: banii obținuți nu se întorc la oameni.
Frumusețea insulelor este incontestabilă. La fel și biodiversitatea marină, Maldivele avînd o floră și faună subacvatică dintre cele mai bogate și variate de pe glob. Cu peste 1.000 de specii de pești și peste 250 de specii de corali, ale căror recife mărginesc insulele, nu e de mirare că sînt considerate un paradis pămîntean.
Barca cu motor a lui Boss e gata de plecare, așa că ne îmbarcăm și pornim în larg. Apa oceanului e clară ca apa turnată în pahar. La un moment dat, căpitanul bărcii îmi face semn. „Manta!”, zice el, și întinde mîna. Mă uit în jos și îi văd spatele, o plăcintă imensă care unduiește la suprafața apei.
Ghidul își pune ochelarii și sare din barcă. Sar și eu după el. Înot alert, ca să nu scap animalul uriaș, dar respir greu. Apoi îl văd, doi ochi mari cu mustăți lungi și cărnoase. Parcă zîmbește cînd se apropie de mine, așa că zîmbesc și eu.
Ghidul, un bărbat ciolănos, cu păr negru și ten închis, îmi face din nou semn să-l urmez. O iau repede după el și obosesc la fel de repede. Un diavol de mare trece pe lîngă mine, dar nu pot să țin ritmul cu el. Pare că zboară, dînd lent din aripi, dar chiar și așa înaintează cu prea mare repeziciune pentru un animal terestru ca mine. Diavolii vin și pleacă, doar cît apuc să îi zăresc puțin, dar mă declar fericită că am putut să înot, chiar și pentru o clipă, alături de aceste ființe fantastice.
Ne oprim lîngă o insulă-resort abandonată. Din cauza taxelor, proprietarii nu și-au mai permis să o întrețină. Bungalourile răsar din apă, niște conuri din lemn cu acoperiș de paie cărora abandonul le dă un farmec aparte.
Cobor din barcă și amuțesc. Acum înțeleg lupta activiștilor de mediu pentru prezervarea grădinilor de corali.
Lumea apelor e fascinantă. Plante vii, colorate sau mai șterse, ca niște copaci osoși sau arbuști în formă de evantai. Și apoi peștii. De toate formele și culorile, pești cu trupul alb ori negru, cu bot galben ori albastru, pești verzi-albăstrui, dungați sau transparenți. E o lume pe care o întîlnești în puține locuri de pe Pămînt, și iat-o aici, așternută sub mine. Plutesc în voie, uitînd de mine și de ce e deasupra, convinsă că paradisul se naște în adîncuri.
Înainte de a reveni pe insulă, oprim barca aproape de port, acolo unde, zilele trecute, am văzut de pe dig rechinii și pisicile de mare. Căpitanul mă anunță că aici își duc veacul broaștele țestoase. Privesc însă digul și știu ce mă așteaptă.
Îl urmez pe ghid în apă, uitîndu-mă cu atenție într-o parte și-n cealaltă. Nu zăresc nici o țestoasă, dar nu broaștele mă preocupă acum. Înot încet ca să nu tulbur oceanul și observ, la doar cîțiva metri în fața mea, trupul alungit din care răsare o aripă ascuțită. Înaintează cu ușurință, abia legănîndu-se prin apă. Se cufundă puțin și îmi fac speranțe că se va îndepărta. Dar nu, continuă să înoate spre mine. E atît de aproape, încît pot să îi văd ochii mici care mă privesc. Mă fixează curioși, iar eu îmi simt inima cum bate mai tare.
Continuă să se apropie. Îmi încleștez dinții de teamă și încîntare în timp ce îl observ cum trece netulburat. Nu întorc capul, ci mă mulțumesc să cred că a trecut. Revin la barcă cu un sentiment de biruință, cu toate că nu reușesc să-mi lămuresc ce lauri am obținut.
„Valul a venit, apoi a trecut”, îmi explică Boss, frecînd cu mîna aerul, de parcă ar vrea să mîngîie suprafața de nisip pe care și-a clădit locuința și mica afacere.
Pe 26 decembrie 2004, după ce un cutremur cu o magnitudine de 9,1 grade pe scara Richter s-a produs în estul Oceanului Indian, în apropiere de insula indoneziană Sumatra, a urmat un tsunami ale cărui valuri au atins pînă la 50 de metri înălțime. Cu o viteză de peste 700 de kilometri pe oră, au traversat oceanul și au lovit Maldivele în aproximativ trei ore de la declanșarea seismului.
Nici o insulă nu a fost cruțată. Daunele estimate de către Banca Mondială și Banca Asiatică de Dezvoltare au fost de aproape o jumătate de miliard de dolari, respectiv 62% din PIB-ul țării.
„Valul nu s-a oprit aici pentru că nu a avut în ce să se izbească”, continuă Boss, în timp ce-și leagănă mai departe piciorul.
În 2004, casele nu se înălțau prea mult deasupra pămîntului și apele nu au avut ce lua cu ele. În ultimii ani însă, insula este stricată de extindere (consiliul aduce nisip pentru a o lărgi) și de construcțiile tot mai mari, de hotelurile cu multe etaje care se ridică deasupra vegetației.
„În Maldive e tradiția ca oamenii să dețină pămînt și, cum populația crește, spune Boss, crește și nevoia de teren.” Dar el preferă să închirieze și nu să cumpere. Așa, poate pleca oricînd.
Nu doar numărul populației crește, ci și nivelul oceanelor ca urmare a încălzirii globale. Altitudinea scăzută a insulelor, cu o medie de 1,5 metri deasupra nivelului mării, face ca riscul scufundării să fie extrem de mare.
Boss ridică din umeri. „Aici, oricînd poate veni valul și să ne înghită pe toți. Noi nu ne gîndim la lucrurile astea.”
Oamenii au învățat să trăiască prezentul, fără să-și pună problema zilei de mîine. De aceea, nici nu se ceartă, explică el, pentru că ce folos ai să te cerți dacă mîine nu va mai fi. Cel puțin, așa era pînă nu demult, pînă cînd oamenii au început să fie preocupați mai mult de bani și să uite că oricînd viața le poate fi curmată de un val.
A doua zi, Boss îmi propune să vizităm una dintre sutele de insule pe care nu trăiește nici un suflet de om. Pornim după-amiază, cînd soarele începe să-și astîmpere arsura. După mai puțin de o oră zăresc fîșia albă, înconjurată de ocean. O apă turcoaz care se unește cu albastrul cerului și al continuumului mării, nisipul alb, vegetația de un verde intens și…valul. Un val care se sparge în vorbele pe care Boss mi le șoptește în ureche: „This is paradise”.
P.S. Maldives Tsunami: Impact and Recovery. Joint Needs Assessment, World Bank, Asian Development Bank (ADB), United Nations, 2005.
Ioana Cosman este istoric și autoarea cărții de călătorie Porțile se închid la miezul nopții, Editura Trei, 2022.
