Aventuri estivale cefalonite
Am ales Cefalonia drept destinația noastră turistică estivală pentru că nu mai voiam să repet simpaticele aventuri de anul trecut din Sicilia. Ce-i în mînă nu-i minciună. Nu da vrabia din mînă pe cioara de pe gard. Voiam să ajungem din nou cu mașina pe insulă, să nu mai depindem de nimeni, să ne plimbăm cînd și unde aveam chef. Ceea ce am și făcut. Cefalonia este cea mai mare insulă a arhipelagului ionic, cu o suprafață de 904 km2. Prin croaziera pe care am întreprins-o spre Itaca pot spune că am văzut cam toate insulele importante (Corfu, Lefkada, Zakynthos, Cefalonia și Itaca). Mai sînt două mai mici (Paxos și Antipaxos). În Cefalonia sînt contopite de fapt trei insule, cea de vest (cu capitala la Lixouri), cea de est, cu capitala Argostili, și cea de nord care gravitează în jurul orășelului Fiscardo. E ușor de înțeles de ce am consumat cam două plinuri de benzină pentru a vedea cîte ceva din fiecare în numai șase zile. Dacă am fi avut la dispoziție două săptămîni, alta ar fi fost situația. Iar eu aș fi scris un adevărat jurnal cefalonit, de o sută de pagini, în locul unui simplu reportaj.
Îmi pare rău că nu am oprit la Faraklata, unde ar exista o placă memorială în limbile română și elenă pe peretele exterior al Centrului Cultural „Panait Istrati” din sat, dezvelită în urma unei ceremonii oficiale în 2010, cînd s-au aniversat 125 de ani de la nașterea marelui scriitor de origine brăileană. Tatăl ilegitim al lui Istrati (numele de familie al mamei sale din Brăila) a fost un contrabandist cefalonit pe nume Gheorghios Valsamis, născut aici, însă nici un ghid turistic nu indica existența vreunei urme memorialistice. Prenumele lui Istrati îi trădează clara origine cefalonită (Gherasimos Panaitaki). Am citit undeva că Panait Istrati ar fi vizitat insula tatălui său cînd deja devenise faimos, spre încîntarea autorităților locale, probabil în compania amicului său Kazantzakis. Mai degrabă sîngele năvalnic și fierbinte al tatălui cefalonit l-a dus pe culmile faimei (fiind un vagabond mediteraneean, a avut despre cine și ce scrie!) decît cumințenia și puterea de muncă ale unei mame simple, care spăla rufele protipendadei Brăilei cosmopolite de atunci. Am trecut de două ori la cîțiva kilometri distanță (spre minunatele plaje Xi și Petania, care nu trebuie ignorate) de Faraklata, dar în Cefalonia mereu ești contracronometru, avînd în vedere distanțele mari între destinațiile turistice (în fapt, minuni ale naturii) pe care nu vrei să le ratezi chiar dacă știi că alte mii de turiști au aceleași intenții ca și tine. Toți consultăm aceleași site-uri și răsfoim aceleași ghiduri turistice. Cam cum ni s-a întîmplat în prima zi, cînd ne-am îndreptat spre peșterile Melissani și Drogarati. Melissani este într-adevăr așa cum o prezintă ghidurile, probabil marca înregistrată a insulei, o peșteră acvatică scăpată de toanele vremurilor, prin care te poți plimba cu barca, sub razele generoase ale soarelui, toate elementele dîndu-și întîlnire la fix (poate mai puțin focul). Am lăsat mașina la trei sute de metri de parcarea arhiplină la ora 11 și ne-am îndreptat spre punctul de acces. Coada era imensă, iar căldura apreciabilă chiar dacă era numai ora 11 dimineața. Trei autocare deversau alte zeci de turiști. M-am așezat hotărît la coadă – nu condusesem trei sferturi de oră pentru a fi descurajat de o simplă coadă. Fiind român trăitor în comunism, încă mai port cu mine povara, dar și experiența cozii încremenite în nemișcare. Spre surprinderea noastră, coada mergea destul de repede (copiii noștri nu cred că și-ar mai da seama de semnificația acestei expresii, din fericire) și mă gîndeam că dacă exact la fel s-ar fi întîmplat și în comunismul stalinist tîrziu, cine știe, poate că nici Ceaușeștii nu ar fi sfîrșit-o ciuruiți de gloanțe la Tîrgoviște. Însă, înainte de 1989, coada nu mergea, coada era blocată, se „băga“ puțin și prost. Într-un sfert de oră am ajuns în fața casei, de unde am cumpărat patru bilete speciale pentru ambele peșteri. Drogarati era destul de aproape, de ce nu am vizita-o și pe ea? În plus, și prețul era mai mic. Accesul către lacul peșterii se făcea printr-un tunel săpat în stîncă, iar pe apele lui cîteva bărci se învîrteau de jos în sus. Barcagiii (nu ai lui Charon) erau și ghizi ad-hoc, angajați ai Prefecturii din Argostolion. Noi am nimerit în barca unui tînăr grec, cu figură de călugăr la Muntele Athos, pus pe șotii și care, aflînd că sîntem români, s-a apucat să cînte (fără accent): „Un elefant se legăna pe o pînză de păianjen / Și pentru că nu se rupea a mai chemat un elefant“ etc. Amuzat, l-am întrebat de unde învățase limba noastră. În română. No, my friend, I only know to sing. I-am lăsat doi euro căci efortul lui de a ne amuza chiar merita să fie răsplătit. Pe șosele (unele recent reabilitate, cum ar fi cea de la Argostolion către Lixouri) am observat și mașini cu numere de România, dar pe plaje și în stațiuni prezența dominantă părea a fi cea a britanicilor previzibili și lipsiți de imaginație, instalați încă de dimineața la piscinele hotelurilor. Sorbind.
Cea mai mare problemă în Cefalonia este aceea a distanțelor destul de mari. Abia pe insulă mi-am dat seama de valabilitatea unui sfat dintr-un ghid – căutați o cazare pe la jumătatea insulei pentru a vă putea deplasa relativ ușor în toate direcțiile. Exact asta nu am făcut noi, Skala fiind chiar în extremitatea sudică. Spre surprinderea mea, zona de sud-est era legată de un drum care nu dădea ocol coastei, așa cum este în Lefkada sau Zakynthos ci străbătea dealuri și munți. Cefalonia este cea mai înaltă insulă ionică (în Parcul Național Aionios se află vîrful cu același nume care are 1.630 de metri altitudine). Probabil pentru că insula este bine împădurită pentru standardele elene și clima este mai blîndă. Mereu m-am gîndit cum ar fi dacă într-un anumit moment al vieții aș reuși să ajung pe o insulă elenă în luna septembrie. Am trăit periculos de două ori – în serile cînd ne-am întors din plasa Xi și Makris Gialos –, pentru că în ambele seri aplicația ne-a obligat să revenim în Skala pe niște străduțe extrem de dubioase. Ele existau, dar în lateral dreapta se afla hăul stîncilor, fără nici un element de siguranță și nici de evidențiere. Am avut emoții, dar am reușit să nu ajung la știrile de la PRO TV de la orele 17, 19 și 23. Trebuie tratată serios această perspectivă – insula fiind mare, distanțele între diverse puncte sînt mari, logic. Șaizeci sau șaptezeci de kilometri nu sînt mare lucru pe un drum expres sau pe o autostradă, dar pe șoselele sinuoase ale insulei, prin sate pierdute și aparent pustii sau prin mici stațiuni, reprezintă cu totul altceva. Durata se dublează.
Insulele elene concentrează un spectacol desăvîrșit al naturii și tocmai de aceea ar trebui să facem mai mult pentru a lăsa intact copiilor noștri acest tezaur. Este o combinație spectaculoasă între elemente ale naturii care se întrepătrund, completează, asociază, ascultă, avînd și norocul că activitățile industriale au fost mereu limitate (nu s-au descoperit petrol, cărbune sau gaze!), dacă nu chiar inexistente. Nimic nu oferă o perspectivă mai amplă a minunățiilor insulelor grecești decît o croazieră. Ne mai îmbarcaserăm într-una în 2018, cînd fuseserăm în Lefkada și cînd ajunseserăm pentru o oră inclusiv în Fiscardo, portul cefalonit din nord, care a scăpat neatins de devastatorul cutremur din 1953, ce a distrus aproape complet Argostolion, capitala (cu o populație cam cît a Cîmpinei). Prețul unei croaziere nu mi s-a părut exagerat. Am ales-o pe cea care ne ducea în Itaca și care costa 50 de euro, cu plecare de la ora 9 dimineața și revenire în Skala pe la 17,30, cu două opriri la două plaje și debarcări în capitala Itacăi, micul port Vathi și satul pescăresc, dar și turistic Kioni. În Vathi am fost lăsați doar o oră, timp suficient pentru a parcurge mica stradă comercială și a cumpăra două tricouri inscripționate cu numele insulei. Două grecoaice foarte amabile au răscolit întregul lor stoc de textile pentru a găsi măsura potrivită pentru David. Auzind că sîntem din România, cea mai în vîrstă ne-a spus că la iarnă aveau planificat un concediu la Sinaia și în Maramureș (pronunțat impecabil, ceea ce este chiar o performanță pentru un grecofon), iar eu i-am spus că stau la 30 de kilometri de Sinaia. Cum îi spune departamentului ăstuia? Prahova, i-am răspuns. Din Itaca în Prahova, din Prahova în Itaca, iată în ce constă frumusețea unui singur mare spațiu european de comunicare și cunoaștere.
Pe culoarul care ducea spre baia din interiorul navei de croazieră se aflau expuse, frumos înrămate, două extrase de presă, precum și fotografia unui submarin. Toate mi-au stîrnit interesul. Este ciudat să observi pe o navă de croazieră destinată turiștilor două articole de presă care, sînt sigur, nu au fost citite de nici unul din turiști. Cele două articole în limba engleză spuneau povestea tragică a submarinului britanic H.M.S. Perseus (clasa Parthian, cu o lungime de 79 de metri) a cărui epavă a fost descoperită în largul sudic al coastelor Cefaloniei în anul 1997, chiar în dreptul stațiunii unde eram cazați, Skala. Submarinul de 2.000 de tone dispăruse în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Se presupunea că fusese lovit de o mină italiană la 6 decembrie 1941. Perseus a fost descoperit de scafandri eleni la o adîncime de 171 de picioare (52 de metri), aproape într-o poziție verticală. Submarinul avea un echipaj numeros, de 60 de marinari, și doar unul, John Capes, în vîrstă de 31 de ani, reușise să urce la suprafață. Capes, împreună cu alți trei camarazi, ar fi inundat un compartiment al submarinului și, cu ajutorul unui simple măști de respirat rudimentare, ar fi reușit să ajungă la suprafață. Nu și ceilalți camarazi. După alte două ore de înot a reușit să ajungă pe țărmul Cefaloniei, care era ocupată atunci de italieni. Rezistența greacă locală l-a salvat și protejat, reușind să-i faciliteze evadarea spre Turcia. Capes a trăit pînă în anii 1980 și mulți au pus sub semnul îndoielii performanța sa. Capes era originar din portul englez Portsmouth. Locul unde se află submarinul ar fi ținut secret de greci. În portul Poros se află o placă memorială în amintirea marinarilor britanici morți (eu nu am observat-o), iar la 19 și 20 mai 2000 a avut loc o ceremonie la care au luat parte rudele celor dispăruți, dar și fiica lui John Capes, precum și localnici care au ajutat la ascunderea lui Capes. Mă gîndeam că, avînd în vedere numele submarinului, ar fi fost păcat să se scufunde în largul coastelor franceze sau, Doamne ferește, prin apele reci ale Atlanticului de Nord.
Dacă în Cefalonia, în prima parte a lunii august, am (cam) fost iertați de necruțătoarea căldură estivală elenă, care provocă în continuare multe incendii și tragedii (un filmuleț în care pompierii români, dotați cu echipamente și cisterne moderne, sînt aplaudați de săteni greci pe marginea unui drum din Rhodos este minunat pentru a demonstra capacitatea de a ne solidariza în spirit european în clipe grele), în schimb situl arheologic de la Delphi, pe care l-am vizitat la plecarea din Grecia, pe o căldură uscată teribilă, ne-a pus la încercare rezistența fizică, mai ales la urcuș. Gîfîind și vînînd peticele de umbră și cișmelele, unde turiștii se opreau și își udau chipurile și brațele, mi-am adus aminte de un fragment din nuvela lui Mircea Eliade „La ţigănci”. Gavrilescu trage cu urechea la nişte studenţi „eminenţi” care recitau pe de rost pagini întregi din memoriile colonelului Lawrence (al Arabiei): „Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arşiţa care l-a întîmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia şi care l-a lovit în creştet, l-a lovit ca o sabie... Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte, cuvînt cu cuvînt. Arşiţa aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creştet ca o sabie, amuţindu-l”. Noi am reușit să coborîm la baza sitului, să ne recuperăm copiii care nu se aventuraseră în expediție (sigur ar fi făcut insolație) și să ne afundăm în micul local aflat la intrarea în minunatul muzeu de la Delphi. La a cîta călătorie estivală se termină minunile Greciei? Încă nu am un răspuns clar. Cîți bani îmi mai trebuie pentru a termina odată Elada? Nu știu.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
