Casa Regală a României și palatele prefecturilor
Palatele Prefecturilor Regatului Român s-au identificat cu o instituție importantă în arhitectura statului român, prefectura. Avînd această funcție de mare reprezentativitate, ele au găzduit numeroase evenimente la care au luat parte membri ai Casei Regale a României. Reprezentînd atît centrul județean de putere, dar și statul, de regulă regele vizita/mergea mai întîi la Palatul Prefecturii atunci cînd vizita capitala vreunui județ, punct nodal al sistemului administrativ centralizat românesc. Importanța acestor clădiri (de regulă) impunătoare este dovedită și de faptul că în fața fiecărui palat al prefecturilor României Mari (dar și înainte de 1918, în județele Vechiului Regat) aveau loc festivitățile prilejuite de sărbătorirea cu mult fast a Zilei Naționale, 10 Mai. În interior, fiecare astfel de clădire avea o sală mare de consiliu, unde se desfășurau ședințe, dar și recepțiile festive (baluri) la care participa elita județeană. În continuare vom încerca să redăm pe scurt interconexiunea dintre prefecturi, palatele lor și Casa Regală.
Palatul Prefecturii Botoșani a fost construit la începutul secolului XX după proiectul marelui arhitect român Petre Antonescu, reprezentant de marcă al stilului neo-românesc. Actul de naștere a fost semnat în trei exemplare, la 31 octombrie 1904. Piatra de temelie a fost pusă pe 4 octombrie 1904, dar lucrările au început abia în martie 1905. La 28 noiembrie 1906, construcția a fost finalizată, iar conducerea de atunci a județului a dedicat această clădire jubileului celor 40 de ani de domnie a regelui Carol I. În 1905, cînd regele Carol I a vizitat Dorohoiul, împreună cu suita sa, a fost găzduit în sediul prefecturii Dorohoi. La Slatina, capitala județului Olt, în intersecția străzilor Lipscani, București și Carol a fost construit, în perioada anilor 1886-1887, Palatul Administrativ, un imobil care era destinat funcționării Prefecturii Județului Olt și care costase 150.000 de lei aur, sumă care a provenit din bugetul statului. Imediat după inaugurare, Palatul Prefecturii a fost vizitat de regele Carol I la 1/13octombrie 1887 în timpul manevrelor militare efectuate de Armata Română pe aliniamentul Oltului. Cu prilejul inaugurării monumentului Ecaterinei Teodoroiu din Slatina, la 31 mai 1925, și Regina Maria a vizitat sediul Prefecturii Olt, fiind întîmpinată pe treptele Palatului de prefectul de Olt, Vasile Alimănășteanu. Palatul Administrativ şi de Justiţie al județului Rîmnicu Sărat, din orașul cu același nume, a fost ridicat în perioada 1895-1897. Avînd un istoric de 120 de ani, clădirea a fost vizitată de regele Carol I, cu prilejul manevrelor regale. Așa cum se obișnuia, autoritățile județene au organizat la 28 septembrie 1901 un banchet oferit în cinstea regelui, la care au luat parte notabilitățile rîmnicene. Un reporter de la începutul secolului XX a vizitat Palatul Prefecturii Vlașca, cu sediul la Giurgiu, scriind despre Sala Consiliului Prefecturii, mobilată frumos, cu mobilă de stejar. Pe pereți erau portretele Familiei Regale și Princiare în ulei. „Acest salon a văzut multe solemnități. Aici reprezentanții guvernului primesc felicitări la serbările naționale și de aici, de la masa prezidențială, s-au expediat telegrame guvernelor și M.S. Regelui Carol, la ocazii însemnate. Tot aici au depus jurămîntul funcționarii numiți, cu ceremonialul obișnuit. Nu mai vorbesc de animația ce a domnit în acest salon cu prilejul jubileului de 40 de ani de domnie a M.S. Regelui Carol și cu prilejul învățătorilor și preoților care au reușit să liniștească spiritele în timpul răscoalelor” (Publicistica giurgiuveană (1867-1916). Breviar, editor Muzeul Județean „Teohari Antonescu“, Giurgiu, Editura PIM, Iași, 2007).
O istorie specială care denotă legăturile dintre prefecturile Regatului și Casa Regală o oferă Palatul Prefecturii Constanța. Prima vizită a principelui Carol în Dobrogea, după instalarea administrației românești, a început la 15 octombrie 1879 și s-a desfășurat timp de mai multe zile pe ruta Brăila, Isaccea, Tulcea, Ghecet, Măcin, Cernavodă, Hîrșova, Medgidia, Murflatar, cu punct terminus orașul Kustenge. Vechiul palat al Prefecturii Constanța arsese într-un incendiu în 1882, de aceea a apărut necesitatea construirii unuia nou, meritul în acest sens revenindu-i prefectului Scarlat Scheletti (prefect din 1889 pînă în 1891 – Scheletti ar fi avut și inițiativa constituirii unui muzeu care a funcționat în sediul Prefecturii). Planurile noului palat administrativ fuseseră aprobate chiar de Regele Carol I. Probleme au apărut în alegerea unui teren unde ar fi trebuit să fie amplasată impozanta clădire. Arhitectul Filip Muntureanu a trasat planurile, dar au apărut neînțelegeri cu privire la devizul solicitat de el, pe care autoritățile județene îl considerau nejustificat de mare. Prefectura nu avea alocați decît 265.000 de lei față de cei 630.000 solicitați de Muntureanu. Contractul a fost reziliat și preluat de arhitectul Constantin Alexandru Băicoianu. Noile planuri prevedeau o clădire cu 12 birouri ale Prefecturii, cu dependințele necesare și un salon de recepție, plus locuința prefectului, concepută ca un apartament extins cu salon de recepție. Lucrările însă au trenat și nici în 1896 nu începuseră. În 1898, un nou plan prevedea o clădire cu două caturi, la etaj urmînd să existe un apartament regal căci Familia Regală a României încă nu avea unde să stea atunci cînd ajungea la Constanța. În 1902, ministrul de Interne amintea că județul contractase un împrumut de 300.000 de lei pentru ridicarea Palatului Administrativ. Prefectura își desfășura activitatea în clădiri închiriate, pentru care plătea anual 10-12.000 de lei. Saga planurilor Prefecturii constănțene a continuat, de ele ajungînd să se ocupe arhitectul de origine geneveză Louis Pierre Blanc, care colaborase cu Saligny la construcția podului de la Cernavodă. Devizul total avea să crească la 430.230 de lei. Prin decretul regal din 11 ianuarie 1903, Carol I aproba construcția, cu anumite amendamente. La 26 aprilie 1903 avea să moară arhitectul Blanc, fapt ce avea să producă noi întîrzieri. Prefectura Constanța a decis să realizeze lucrările în regie proprie. Carol I aproba din nou prin decret regal demararea lucrărilor la 18 iunie 1903 (decret semnat la Castelul Peleș). Piatra de temelie a Palatului avea să fie pusă, în sfîrșit, la 17 august 1903. Construcția Prefecturii Constanța s-a finalizat în toamna anului 1904, dar nu mai rămăseseră bani pentru reședința prefectului, care trebuia să fie separată de corpul Prefecturii. O delegație venită de la Ministerul Lucrărilor Publice, care a verificat construcția, a constatat starea proastă a noilor clădiri (Prefectura și Tribunalul). Deja apăruseră crăpături în ziduri. Cu toate deficiențele constatate, clădirile au fost inaugurate în toamna anului 1904 de prefectul Vîrnav. În vara anului 1905, noul prefect, colonelul Mihai Capșa, decidea începerea lucrărilor la cea de a treia clădire care trebuia să fie atît reședința prefectului, cît și a membrilor Casei Regale cînd veneau la Constanța. Cu chiu, cu vai, Palatul Prefectului sau Palatul Regal avea să fie terminat în iarna anului 1906. Pentru prima oară, manevrele regale s-au desfășurat în Dobrogea în 1907, fiind mutate de la Tulcea, unde se declanșase tifosul, la Constanța. Carol I a fost cazat la Constanța, unde a fost primit cu multă căldură de autorități și de populația orașului. În 1923, Palatul Regal avea să devină Curtea de Apel din Constanța, Familia Regală renunțînd la folosirea lui și primind un teren la Mamaia, unde avea să-și ridice o reședință de vară (acum în paragină).
Vizite regale au avut loc și în județele care s-au unit sau au revenit Regatului Român de-a lungul istoriei. Ziarul Universul din 14 iunie 1914 relata pe larg despre vizita Regelui Carol I, a Reginei Elisabeta, a Prințului moștenitor Ferdinand, însoțit de Maria și de copiii lor Mărioara și Nicolae, la Bazargic, reședința județului Caliacra, cel care, alături de județul Durostor, forma ceea ce a fost desemnat drept Cadrilater sau Dobrogea de sud, teritoriu care a revenit Regatului Român în urma Păcii de la București din 1913, care a pus capăt războaielor balcanice din care Bulgaria ieșise și înfrîntă, dar și rănită. Credem că aceasta a fost prima vizită oficială a lui Carol I în noile achiziții teritoriale ale României. Prefectul de Caliacra, Al. Georgescu, și primarul orașului Bazargic, Al. Raiciu, s-au asigurat că primirea avea să fie ireproșabilă, pregătind tîrgul într-un fel oarecum tipic balcanic (și românesc): „Piața Unirii care se așteaptă a fi asfaltată se repară și sute de căruțe cară piatră și nisip, iar străzile mărginașe sînt șoseluite ca prin minune într-un timp atît de scurt”. Însă trebuie precizat că administrația românească nu putea face minuni, fiind instalată de mai puțin de un an. Forța de muncă era gratuită și fusese asigurată de soldații Regimentului 40 Călărași. Vizita regală avea loc după cea a familiei imperiale ruse Romanov la Constanța. Familia Regală a plecat din Constanța trecînd prin vechea vamă româno-bulgară de la Caraormer. Sătenii turci și bulgari fuseseră scoși pe ulițele principale pentru a întîmpina alaiul regal (bănuim care era entuziasmul lor real). Familia Regală a trecut de bariera orașului, îndreptîndu-se spre biserica ortodoxă, unde a asistat la slujbă, iar apoi a trecut strada și a vizitat geamia musulmană. De aici, Carol I și Ferdinand s-au îndreptat spre localul Prefecturii Caliacra, în timp ce regina și principesele au fost conduse la locuința prefectului, probabil cea mai răsărită casă din oraș (care la recensămîntul din 1930 avea aproximativ 30.000 de locuitori). La prefectură, dl prefect a prezentat M.S. Regele pe toți înalții funcționari și mari comercianți, pe preoții din comunitățile turce, bulgare, israelite, armene – elita orașului. Carol s-a interesat de bunul mers al treburilor în județ, iar apoi, împreună cu nepotul său Ferdinand și cu prefectul de Caliacra, s-a îndreptat spre casa acestuia, pentru a lua masa. După masă, Maria, curioasă din fire, a făcut o plimbare prin oraș, fiind atrasă de chipurile exotice ale turcoaicelor, pe care le-a fotografiat. Credem că aceasta a fost prima vizită în Caliacra a viitoarei Regine Maria, care avea să fie foarte legată de aceste locuri, mai ales de Balcic, după cum se știe. Carol a inspectat cazărmile Regimentului 5 Roșiori, fiind mulțumit. La ora 18, Casa Regală a părăsit Bazargicul către Constanța (deci nici măcar nu s-a înnoptat în oraș), oprindu-se la bîlciul din afara lui, de unde au fost achiziționate vase tradiționale de pămînt.
Există informații că zemstevele au fost implicate în organizarea turneului regal în Basarabia (19-25 mai 1920), după ce Regele și Regina fuseseră în 1919 în Ardeal, iar în perioada 15-19 mai 1920 în Bucovina. Zemstevele țariste au fost înlocuite cu prefecturile, care le-au luat inclusiv localurile, care au devenit palate administrative sau palate ale Prefecturii. Traseul Reginei Maria și al Regelui Ferdinand în Bucovina și Basarabia a urmat itinerarul Ițcani, Suceava, Putna, Rădăuți, Cernăuți, Noua Suliță, Hotin, Bălți, Chișinău, Cetatea Albă, Șaba, Leipzig, Basarabeasca, Valul lui Traian, Bolgrad, Reni, Ismail. Observăm numeroase capitale ale noilor județe unite cu Regatul Român precum Suceava, Cernăuți, Hotin, Bălți, Cetatea Albă, Ismail. La Ismail, în sudul Basarabiei, încă se păstrează o urmă vie a trecerii suveranilor prin zonă.
O frumoasă statuie a Regelui Ferdinand a fost amplasată în piața centrală a Ismailului. Sfințirea și dezvelirea ei au avut loc la 4 noiembrie 1937 în prezența prefectului de Ismail, un anume Constantinescu, a președintelui comitetului de construcție, P.S. Episcopul Dionisie, și a primarului Minov. De la București au luat parte Ilasievici, ministrul de Război, și un secretar general de la Ministerul de Interne. Prezent era și generalul Ciupercă, comandantul corpului de armată din Ismail. Statuia a fost transportată în vara lui 1940 la Tulcea și expusă temporar în locul statuii lui Mircea cel Bătrîn, readusă în Ismail în 1941, însă care ar fi dispărut după 1944, în schimb s-ar fi păstrat stejarul plantat la 1918 de Regele Ferdinand și Regina Maria (un bulevard central avea numele ei), protejat prin lege azi sub numele de „stejarul lui Pușkin“, inventat după 1940 la ideea vreunui intelectual abil, care i-ar fi păcălit pe inculții sovietici, ce nu și-au bătut capul să investigheze vîrsta copacului, ca să realizeze că nu exista pe vremea lui Pușkin, ci abia avea trei decenii de la plantare. O altă statuie a lui Ferdinand din Rezina (amplasată în 1938, sculptor Alexandru Plămădeală) a fost aruncată în Nistru de către barbarii bolșevici în 1940.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
