„Mi se pare imposibil să trăiești prezentul fără lentilele trecutului” – interviu cu Valentin SANDU, colecționar de obiecte și de artă decorativă în Balcani –
Ați studiat istoria artei și restaurare, vă numărați printre puținii tineri colecționari de obiecte vechi și de artă decorativă. Care au fost motivațiile din spatele acestui proiect dedicat memoriei timpurilor trecute?
Traseul meu de colecționar e o lungă istorie în sine. Am început să fiu fascinat de „obiecte vechi” încă din copilărie și ce a întreținut cu adevărat interesul meu au fost insuficiența și atitudinea critică, acestea m-au bîntuit dintotdeauna, în ceea ce mă privește. Așa că încercam să-mi ameliorez acest complex prin curiozitate. Colecționînd diferite relicve, aflînd poveștile și istoriile lor, am avut acces la o înțelegere mult mai profundă asupra lucrurilor în general. A desluși istoriile din spatele obiectelor mi s-a părut cea mai exhaustivă și generoasă formă de cunoaștere.
Cum ați descrie experiența dumneavoastră de colecționar?
Ca în orice domeniu și indiferent de ce ai face, sentimentul neajunsului e pregnant. Achiziția și apoi punerea în circulație a unor obiecte cu mare încărcătură valorică (iar aici mă refer atît la prestigiul istoric pe care îl au, cît și la valoarea lor pecuniară) sînt o adevărată provocare într-o țară unde cultura patrimonială e pe ultimul loc și unde, mai mult, spiritul de breaslă al colecționarilor lipsește cu desăvîrșire. Ceea ce te face un colecționar sau un negustor bun sînt cunoașterea cît mai multor detalii. Îndeletnicirea asta implică o muncă de cercetare anevoioasă, iar ceea ce face munca asta anevoioasă – în România, cel puțin – e lipsa bibliotecilor specializate și a spiritului de breaslă, cum spuneam. Lumea colecționarilor e mică și competitivă, iar cînd documentezi ani de zile istoria și originea unui obiect pentru a putea să-l evaluezi la justa sa valoare, devii mai exigent cu diseminarea acelui tip de informații care ar putea ușura munca celorlalți și care, pe de altă parte, pe tine, personal, te ajută să acumulezi mai mult. Observ că, în rîndul colecționarilor din România, e deocamdată mai puternică nevoia de capitalizare decît orice altceva.
Trăiți într-o casă istorică transformată în consignație. Mai mult decît pasiune sau profesie, obiectele vechi sînt parte din dumneavoastră. Ați resimțit vreodată vreun paradox vizavi de dimensiunea tranzacțională și valorarea memorială a obiectelor care intră în portofoliul dumneavoastră?
Obiectele pe care eu le colecționez (pornind de la bijuterii, la vase de tot felul, tacîmuri și pînă la covoare) sînt valorificate ca bunurile de lux. Cu cît au un conținut istoric mai prestigios, au un „brand” în spate și sînt rarisime, cu atît prețul lor crește exponențial. E ca atunci cînd ai în garderobă o pereche de pantaloni care poartă eticheta unei case de modă faimoase sau o pereche oarecare de pantaloni confecționată manual. Ambele sînt piese unicate, dar sînt evaluate diferit pe piață. Niciodată n-am văzut un paradox între cele două. Prestigiul unui obiect e dat de singularitatea, consistența istorică și de valoarea patrimonială pe care acesta le conține, iar prestigiul se traduce direct în gradul de prețiozitate. Plus că, mai interesant de atît, e procesul de „supraviețuire” la care, mai ales, bunurile istorice se supun. Pînă ajung să dobîndească o adevărată valoare (memorabilia), ele parcurg un traseu anevoios și larg, temporal vorbind. Discutăm aici de un adevărat travaliu al consacrării, în urma cărora devin abia bunuri culturale cu prestigiu variabil.
S-a întîmplat să ajungă în colecția dumneavoastră vreun obiect de care nu v-ați putut dispensa?
Sentimentul ăsta e cel mai recurent și cred că îi încearcă pe toți colecționarii. Odată ce ai intuit valoarea unui bun și ai petrecut timp să cercetezi și să documentezi istoricul și parcursul său, odată ce simți că ai putea să-i dedici o carte, automat devine o bucată indispensabilă. Însă ca orice „pasiune” sau „iubire”, atașamentul față de ceea ce colecționezi e un sentiment care își conține propriul timp; la un moment dat trece, aproape că te plictisești de el. Plus că aceste bunuri sînt menite să circule, au o valoare patrimonială și, pentru colecționar, și una personală, dar în egală măsură știi și că sînt obiecte tranzacționale. Punerea în circulație, la fel ca cercetarea și achiziția, se înscrie în parcursul unui colecționar; iar acest lucru se întîmplă cu atît mai mult în cazul obiectelor valoroase; contravaloarea lor se traduce prin achiziția altor bunuri și tot așa. Există o circularitate care definește această îndeletnicire.
Ce fel de obiecte colecționați și care sînt criteriile pe care le aveți în vedere în selectarea lor?
În primul rînd, pe mine mă interesează foarte mult spațiul românesc, mai ales secolele al XVII-lea și al XVIII-lea; preponderent, cam tot ce a circulat la sud de Carpați. Din nefericire, există o penurie aici, s-au conservat puține bunuri (majoritatea de factură orientală, lucru explicabil prin context), ceea ce le face nu doar foarte vandabile pe piață, ci și foarte dezirabile și căutate de către colecționari. Într-un fel, aș putea spune că de aici am pornit. Au început să mă intereseze fuziunile culturale reflectate în configurația obiectelor. Bunăoară, m-a fascinat să urmăresc evolutiv cum modelele culturale și artistice bizantine și de natură orientală s-au imprimat asupra bunurilor de lux din casele marilor familii din România. Rămîne interesant de văzut și cum aceste obiecte conservă cursurile istoriei. De exemplu, modelele orientale, de inspirație turcească, devin din ce în ce mai puțin frecventate cu cît ne apropiem de secolul al XIX-lea, ca urmare a boicotării influenței musulmane asupra populațiilor (creștine) din Balcani; pentru ca, pînă la Războaiele Balcanice, bunurile deținute de români sau bulgari să se sustragă gradual de sub influențele moștenite și venite dinspre spațiul turcesc. Așadar, colecționez în speță obiecte de artă decorativă existente la sud de Carpați din perioada preindustrială, iar criteriile de selecție sînt multiple. Mă interesează atît lucrări care poartă amprenta unor personalități, precum și obiectele mai obscure. Sînt importante valorile intrinseci ale unei lucrări (tehnici utilizate, materiale folosite), nu doar capitalul ei simbolic și prestigiul material.
Care a fost cel mai prețios obiect care a intrat în posesia dumneavoastră?
Am avut la un moment dat o piesă, considerată un fel de Sf. Graal pentru numismatica românească (2 lei – 1901, în stare necirculată). Am ținut mult la piesa asta, plus că modul prin care am reușit s-o achiziționez a fost o aventură în sine. La un moment dat, am renunțat la ea pentru că ajunsese o valută de schimb extrem de prețioasă în circuitul nostru. Pe de altă parte, pentru mine, la fel de valoroase sînt și poveștile din spate, tocmai de aceea, de multe ori, prefer să mă recomand mai degrabă colecționar de povești decît de obiecte vechi. De curînd am obținut facil o narghilea (huqqa), de pe la 1750, tocmai pentru că în aparență nu valorează nimic, iar asta deoarece reprezentările picturale sînt complet ilizibile și voit distruse, fără să aibă urme de eroziune. Narghileaua reprezintă două personaje care dansează. Am descoperit după îndelungi documentări că provenea probabil din Iran (musulmani șiiți fiind, acolo este permisă reprezentarea chipurilor umane, spre deosebire de cultura sunniților); și a ajuns în spațiul românesc pe cale otomană. Otomanii sînt sunniți, probabil au considerat obiectul o blasfemie, un hybris, dacă vrei, așa că au distrus reprezentările faciale. În altă ordine de idei, e cumva imposibil să stabilești ierarhii în rîndul obiectelor pe care le colecționezi, fiecare fascinează diferit, își conține propria poveste și istorie.
Una din tezele lui Paul Ricœur, în Istorie, memorie, uitare, se leagă tocmai de capacitatea omului de a-și aminti / de a-și crea amintirile (faire mémoire); și, după Ricœur. capacitatea de a configura trecutul prezintă niște limitări istorice, orice formă/obiect memorial e diferit de la o epocă la alta, de la o experiență istorică la alta. Dumneavoastră cum vedeți lucrul acesta? Cum credeți că vor traversa prezentul și vor ajunge în viitor obiectele pe care le colecționați?
Subscriu pe deplin la această teză. De exemplu, pe mine m-au fascinat într-o vreme mai ales bunurile care au aparținut unor comunități pe care istoria le-a supus genocidului (fie că vorbim de evrei, de musulmanii din Balcani sau de genocidul armenilor în Anatolia). Fiind însoțit de aceste lucruri multă vreme și studiindu-le, am avut timp să observ cum aceste obiecte au ajuns doar bunuri simbolice, valorificate după criterii estetice sau avîndu-se în vedere numai prestigiul, fără a mai spune mare lucru despre oamenii care le-au deținut, despre istoria lor. De multe ori am impresia că lucrurile vechi, reperabile istoric, circulă fără contextele lor. Într-o mai mare sau mai mică măsură, obiectele sînt apropriate de către timpurile pe care le traversează și se „teritorializează” într-un timp și spațiu limitate. Apoi se reconfigurează din nou. E un ciclu firesc, cred. La fel ca obiectele, poți vedea și cum narațiunile istoriei se redimensionează de la o epocă la alta.
Cum arată satisfacția și succesul în viața unui colecționar?
Cît mai multe obiecte, cît mai multe povești, cît mai multe cărți, cît mai multă bibliografie și aș mai spune, deloc în ultimul rînd, că e la fel de important și să ajungi la o oarecare recunoaștere de către cei din „piață”.
V-a făcut vreodată munca dumneavoastră să vă simțiți atemporal, încremenit în timp? Cum se simte prezentul pentru un om care trăiește atît de mult în trecut?
Firește, prin natura muncii mele m-am simțit întotdeauna un „om vechi” și, prin urmare, probabil trăiesc diferit prezentul față de ceilalți. Mi-e greu să mă acomodez la tot ceea ce înseamnă automatizare, mașinării... De multe ori simt că mi-e greu să înțeleg prezentul prin termenii săi, căci pentru mine există mai degrabă continuitate, nu ruptură, așa cum prezentul nostru se recomandă de multe ori. Mi se pare imposibil să trăiești prezentul fără lentilele trecutului.
interviu realizat de Ioana MOROȘAN
