Despre prostie – sau cum am devenit inteligent
Știm că oamenii inteligenți se nasc inteligenți și că ei nu fac greșeli. Avem și vorbe populare pentru așa ceva („numai proștii fac greșeli” sau „deșteptul cedează primul”), ceea ce duce la mesajul care se înrădăcinează în mentalul nostru cum că nu poți fi inteligent dacă nu te-ai născut așa și că a face greșeli ține de a fi prost nu de a fi om – toți eșuăm în ce decizii luăm uneori, decizii care conduc la acțiuni cu consecințe grave și dureroase pentru noi, iar asta nu ne face să fim mai puțin inteligenți, ci doar să fim oameni, și e în regulă să eșuăm, face parte din devenirea și evoluția noastră. Și nu vorbim aici despre cei care se nasc cu un intelect de limită și care pot recupera puțin spre deloc, cum sînt unele cazuri cu diagnostice neuropsihiatrice. Vorbim despre noi, majoritatea celor care trăim cu ideea că media din anii de școală ne definește coeficientul de inteligență.
Bruce Perry, neurocercetător, spune că, datorită studiilor care s-au făcut, aflăm din ce în ce mai mult cum impredictibilitatea, haosul, amenințarea, starea de frică, expunerea la violență modifică răspunsul la stres, iar atunci cînd sîntem foarte stresați și trăim într-o stare de teamă, cînd mergem la școală, chiar și la una unde profesorii sînt empatici și atenți la elevii lor, o parte a creierului nostru care în mod normal ar fi deschisă învățării se blochează, deoarece nu învățarea este în acel moment importantă, ci starea de vigilență necesară pentru a observa mediul în care ne aflăm, cine cu cine vorbește, cum se vorbește, dacă există potențial să fim răniți, acestea fiind acțiuni pe care creierul nostru, obișnuit să fie în stare de alertă, le va face. Vom fi atenți la mediu, să identificăm vreun factor care ar putea să ne rănească, în loc să fim atenți la procesul de învățare. Devenim atenți la ritmul corpului nostru, la senzațiile pe care le simțim, la bătăile crescute ale inimii, la respirația accelerată, la acea lipsă de reglare a sistemului nervos care implică întregul organism. Toată această stare de alertă și de precauție este consecința lipsei sentimentului de siguranță și poate fi răspunsul la mediul în care trăim dacă acesta este unul impredictibil, haotic, sau poate fi răspunsul la o adicție, în cazul copiilor. Consumul de timp crescut pe aparatele electronice poate duce la o incapacitate de reglare a sistemului nervos și a organismului, care solicită atenția în a observa mediul într-o stare de vigilență crescută, și de aici incapacitatea de se concentra și învăța. De multe ori primim etichete din partea adulților, care se vor înrădăcina în mintea noastră, că nu sîntem suficient de inteligenți, iar aceste etichete și nemulțumiri ne vor afecta stima de sine. Dar cine să ne spună că nu este despre a fi proști, este despre a fi în siguranță?
S-a observat că învățăm mai ușor dacă lucrurile au un ritm, copiii pot învăța versurile unei melodii în felul acesta și arată că nu au nici o problemă de învățare, dar în schimb nu pot reține informații școlare deoarece capacitatea lor de concentrare este distribuită pentru a scana siguranța mediului, ceea ce ar trebui să ne facă să ne întrebăm ce se întîmplă cu sentimentul de siguranță al acelui copil. O stare de alertă care precedă un nivel crescut de adrenalină și cortizol, adică un stres intens pe care organismul nostru îl percepe, ne arată lipsa sentimentului de siguranță, adică unul dintre sentimentele fundamentale necesare bazei noastre de a funcționa echilibrat. Întrebarea care se pune este ce îl înfricoșează pe acel copil de nu se simte în siguranță, astfel încît să poată avea un sistem nervos reglat și să se poată concentra ca să studieze. Aici pot fi de multe ori diferiți factori psihologici care au legătură cu mediul familial, dar și cu cel școlar. Acolo unde lipsesc predictibilitatea și siguranța psihologică vom avea de-a face cu un copil căruia îi va fi greu să se concentreze, să rămînă la sarcina de lucru, care se va agita, toate acestea conducînd la exasperarea celor din jur, dacă nu au înțelepciunea să vadă ce se întîmplă cu copilul respectiv – revin cu precizarea: acolo unde copilul nu are un diagnostic neuropsihiatric. Pot fi diferiți factori cum ar fi: consumul de electronice care să perturbe și să vulnerabilizeze sistemul nervos, lipsa unei rutine zilnice care să asigure predictibilitatea, conflicte în familie, între membrii acesteia, indisponibilitatea emoțională a acestora față de copil, nu cu intenție, ci pentru că părinții la rîndul lor sînt copleșiți de problemele de viață sau unii nu au știința de a fi în rolul de părinte și aplică modele familiare care nu sînt cele sănătoase.
Dar informațiile pe care le avem azi sînt și mai interesante. Un studiu publicat în octombrie 2023 de University of Missouri, Columbia arată cum, prin placentă, se transferă proteine, lipide și neurotransmițători ai creierului în formarea fătului pe parcursul sarcinii. Pentru prima oară știm exact cum informațiile biologice dezvoltă creierul și avem o mai mare predictibilitate în a diagnostica atît de timpuriu afecțiuni cum ar fi autismul sau schizofrenia. Așadar, nu ne mai putem îndoi de cît de importantă este starea psihologică a unei femei însărcinate și cît de necesar este să-i oferim protecție și grijă, astfel încît creierul mamei să fie unul reglat în producerea neuromodulatorilor, cum ar fi endorfinele și serotonina (responsabili cu starea de bine), mai mult decît catecolaminele și adrenalina (responsabili cu nivelul crescut de stres).
Frica este o emoție primară, instinctuală, care apare atunci cînd detectăm un potențial pericol, ne menține vigilenți atunci cînd sîntem într-un mediu nou pe care nu-l cunoaștem și care crește în intensitate atunci cînd din viața noastră lipsește predictibilitatea și, implicit, sentimentul de siguranță. Într-un alt studiu publicat în 2009 în Annual Review of Neuroscience, realizat de Rodrigues, LeDoux și Sapolsky, aceștia au adus lumină felul cum comportamentele celulare mediază stările de frică și stres și interacțiunea lor în creier. Frica resimțită datorată mediului în care trăim activează răspunsul la stres, activează sistemul endocrin, eliberează glucocorticoizii din suprarenale și activează sistemul nervos simpatic. Acești hormoni oferă răspuns creierului și influențează structurile neurale care controlează emoțiile și cogniția, afectează achiziția, consolidarea și dispariția de noi amintiri emoționale. Totodată, stresul și mediatorii endocrini influențează proprietățile morfologice și electrofizice ale creierului (amigdala, hipocampul și cortexul prefrontal), care sînt cruciale pentru procesele de condiționare a fricii și, implicit, a învățării.
Este necesar să înțelegem cum frica afectează procesele psihice, cum din cauza acesteia este afectat procesul învățării și cum putem să fim etichetați ca avînd probleme de învățare sau, mai simplu spus, ca fiind proști. Dar veștile bune vin tot din zona științei: azi cunoaștem că, datorită procesului de plasticitate a creierului numit neuroplasticitate, avem posibilitatea retrasării de noi căi neurale care să ne facă mai inteligenți. Deci să nu ne speriem de etichetele primite în școală sau chiar autopuse și să vedem cum învățarea este posibilă, desigur dacă o facem să fie o activitate constantă a vieții noastre.
În cartea sa Outsmart Your Brain (tradusă la noi cu titlul Fii mai deștept decît creierul tău, Editura Publica, 2023), profesorul de psihologie Daniel T. Willingham, în urma cercetărilor, oferă cunoaștere asupra subiectului învățării. Acesta scrie că a învăța este un proces dificil, că trebuie să aibă sens și context (un mediu special amenajat), necesită planificare și disciplină zilnică, implică memoria prospectivă, adică memoria pe care o utilizăm atunci cînd planificăm inclusiv ce cumpărături trebuie să facem sau cînd trebuie să achităm o factură; explică de ce învățarea pe principiul „îngrășatul porcului în ajun”, pe care mulți dintre noi o practicăm, nu este cea sănătoasă: acest tip de studiu înseamnă controlul daunelor și nu achiziția de noi informații, pe care să le reținem pentru o perioadă mai ăndelungată. Procrastinăm din plăcere, din cauza controlului scăzut al impulsurilor, care e diferit de la om la om. Setarea mentală contează – dacă ne vom spune că „trebuie să învăț și mi-e așa o lehamite”, vom face să simțim procesul mai dificil, pe cînd dacă, în schimb, ne setăm realist, cu curiozitatea că vom afla lucruri noi, cu plăcere către proces, atunci dificultatea noilor informații va fi simțită ca fiind mai redusă în intensitatea efortului.
Tot Willingham spune să nu ne bazăm pe voință, să ne bazăm pe obicei, pe rutină. Primul pas făcut este cel care asigură începutul călătoriei și așa trebuie privit un obiectiv ambițios care pare intimidant și greu de realizat. Da, e greu, implică efort zilnic, dar altă cale nu există. Ce mai contează pentru ca procesul de învățare să fie unul plăcut este anturajul pe care-l avem – dacă cei din grupul nostru sînt preocupați de studiu ne va fi mai simplu, altfel ne va fi greu să ne menținem rutina lîngă prieteni care procrastinează –, valorile familiei din care provenim, ce obiceiuri de petrecere a timpului liber au membrii familiei, pe cine respectă aceștia, pe ce cheltuiesc bani etc.
Oricît lucrăm, oricît de puțin, tot e mai mult decît nimic. Sînt oameni care au o viteză a minții înnăscută și pot produce conexiuni cognitive rapide, și sînt oameni care nu au aceeași viteză a minții, dar care dacă studiază constant își pot îmbunătăți viteza minții, ajungînd la fel ca aceia care o au înnăscută, dacă aceștia nu adaugă și știință. Mintea noastră trebuie folosită constant cu învățarea de lucruri noi, nu doar cu utilizarea a ceea ce cunoaștem deja, așa ne vom prezerva procesele cognitive, iar deteriorarea cognitivă naturală care se produce datorită înaintării în vîrstă va fi mai lentă. Cum la fel de important este să ne simțim în siguranță pentru a putea învăța lucruri noi, altfel trăim cu frică și, implicit, creierul nostru se va concentra asupra modului de a ne ține vigilenți și în viață, și nu va mai aloca resurse învățării. Dacă avem curiozitate, vom avea și cunoaștere și vom înțelege și cum funcționăm, și cum să privim învățarea cu optimism, plăcere și satisfacție, precum ar fi descoperirea unei insule cu comori ascunse.
Imaginea de sine academică pe care ne-o formăm vine din mesajele primite de-a lungul anilor, din prieteniile pe care le avem, cu cine ne comparăm, și din valorile familiei în care am crescut. Stima de sine e afectată de lipsa încrederii în noi, care se formează în interacțiunea cu mediul și ne influențează planurile și aspirațiile, dar și de lipsa sentimentului de siguranță, care ține de supraviețuirea noastră în această lume. Acolo unde căutăm să facem ca ceilalți vom avea sprijinul acestora garantat și ne vom simți acceptați, dar dacă alegem diferit riscăm să fim marginalizați și să ne simțim singuri. Atunci cînd alegem diferit și acceptăm că vom trăi disconfort emoțional ne vom aduce nouă înșine mai multă cunoaștere și libertate, dar și solitudine, uneori – deși, adesea, putem fi printre mulți oameni și totuși să ne simțim singuri și înstrăinați de noi înșine. E o alegere inconștientă a ceea ce vrem să fim, dar care poate deveni conștientă datorită cunoașterii.
Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, este autoarea volumului În interior. Momente de întîlnire cu tine însuți și coautoare a volumului colectiv Sîntem sănătoși la minte? Despre sănătatea psihică în România, ambele apărute la Editura Humanitas, în 2022.
