Atena, așa cum am descoperit-o eu
Într-o seară închisă, cum au fost atîtea, de la sfîrșitul lui februarie, Corina m-a întrebat scurt și hotărît: „Tu îți dai sema că noi nu am fost niciodată la Atena? De cîte ori am fost în Grecia asta a ta și uite că nu am ajuns în capitală. Cum se poate așa ceva?“. Mi-am dat seama că trufia mea care clama neabătut că aș cunoaște bine Elada era ridicolă. Cum poți cunoaște cu adevărat o țară dacă nu ai pus piciorul în centrul ei? Centrul fiecărei țări europene a fost anume stabilit în cel mai mare oraș, pentru că acolo se concentrează cel mai mare număr de oameni ai acelei țări, iar spiritualitatea și istoria poporului își trag seva tot de acolo. În Europa nu prea avem țări ale căror capitale să fie orașe obscure, după cum este prin America. Cine știe că nu Los Angeles este capitala administrativă a Californiei, ci obscurul Sacramento? Era necesar să vedem și Atena. E drept că Atena nu s-a aflat aproape de traseele concepute de mine către insule, aveam o scuză. Dar am decis să ne corectăm greșeala.
Am luat avionul de pe Aeroportul Otopeni. Am mai scris despre micro-universul otopenian și mare lucru nu ar mai fi de adăugat decît faptul că prețurile nesimțite își au explicația în Șpaganistanul autohton, care a fost adus în atenția opiniei publice prin recentele anchete ale DNA, pe care le vom uita peste trei luni. Privind bagheta cu ton care costă 10-12 euro bucata, bericica de numai 0,33 ml care costă 4-5 euro și pe care o dai peste cap într-un minut, dacă nu te grăbești, mă gîndeam cum în toate aceste prețuri este inclusă automat și șpaga mioritică, pe care toți patronii magazinelor o plăteau/plătesc celor în (ne)drept. Chestie care mi-a adus aminte numai de obiceiul domnilor fanarioți, odată înscăunați (prin firmanul împărătesc), de a scoate la licitație toate funcțiile publice. Cum se calculează în Otopeniul șpaganistanez prețul unui produs? Preț bază + TVA + profit patron + șpagă = preț final. De vină este și turistul care, fie că vine, fie că pleacă, român sau străin, întinde nepăsător magicul card (în străinătate mă regăsesc uneori întrebîndu-mă indecent cît naiba o fi avînd norvegianul/americanul/englezoiul ăla pe cardul său pe care-l întinde cu cea mai grațioasă dezinvoltură, fără să i se observe vreo cută în dreptul obrajilor sau ochilor – semn cert că nici măcar nu-i trece prin minte că pe cardul lui nu s-ar odihni un semnificativ purcoi de bani) și permite să fie jefuit ca în codru.
Îmi cumpărasem un ghid turistic pe care l-am studiat încă înainte de a stabili o strategie de vizitare a obiectivelor turistice pentru cele doar două zile și jumătate, dar prima oară m-am interesat dacă orașul avea metrou. Am răsuflat ușurat. Ghidul publica rețeaua de transport la început. Îmi face o deosebită plăcere să provoc uimirea soției, care nu înțelege cum mă pot descurca atît de eficient folosind orice metrou, în orice oraș. Însă experiența mea bucureșteană din perioada 1995-2000 mă ajută și acum, chiar dacă metroul bucureștean este un mizilic față de cel din Paris, Roma sau chiar Atena. Metroul atenian m-a lăsat din nou visător și mi-a provocat admirație avînd în vedere eficiența, curățenia și amploarea lui, care nu vor fi atinse de partenerul său bucureștean nici măcar în două decenii. Pot pune pariu de acum, iar metroul nostru nu va ajunge la/sub Aeroportul Otopeni nici în zece ani. În mod absolut remarcabil, metroul atenian asigură legătură nu numai între aeroport și centrul orașului, o distanță remarcabilă în sine (35 de kilometri, în timp ce distanța între Otopeni și centrul Bucureștiului este de numai 15 kilometri), dar chiar pînă în portul Pireu.
În acea după-amiază ploioasă de vineri, din acel început de mai, delușorul Acropole era luat cu asalt de sute de turiști entuziaști care se grăbeau să-și facă o sută de mii de fotografii. Cele mai simpatice erau fetele care săreau, țopăiau, încercau să cuprindă cu brațele Partenonul într-o încercare sublimă și aparent unică de imortalizare și care nu țineau seama deloc de ridicolul la care se expuneau față de ceilalți turiști. Parcă îți poți face damblaua mai ușor dacă ești înconjurat de necunoscuți, pe care cel mai probabil nu-i vei mai revedea niciodată. Întregul ansamblu antic, despre care s-au scris mii de pagini, era protejat de un mic detașament de angajați eleni a căror primordială grijă era ca turiștii să nu atingă bucățile de piatră antică. Amuzant era că paznicii, care nici măcar nu erau îmbrăcați în vreo uniformă care să-i diferențieze net, nu erau înarmați cu un spray sau cu vreun baston din cauciuc, ca la noi, ci cu un fluier. Dacă o domnișoară avea un fluier legat la gît puteai fi sigur că făcea parte din detașamentul de protecție. Însă activitatea lor este remarcabilă, căci nu am văzut pe nici o bucată de soclu sau coloană de templu mesaje nemuritoare de genul „Ionela + Gigi = inimă” sau „Aici a fost Aurel Spulberache în ziua de 27 martie 1993 cînd Steaua a bătut pă Anderlecht”. Începuserăm să coborîm, văzuserăm ce era de văzut, deja picura intens și încercam să ne menținem echilibrul și să nu alunecăm pe dalele șlefuite de pașii a milioane de turiști, cînd dintr-o dată s-a auzit un behăit agresiv și ascuțit, venind cumva din sus: Notațiiiii, notațiiii. Se pare că un turist încercase să intre în contact cu vreo bucată de marmoră sau se proptise în vreun soclu antic, provocînd strigătele panicate ale unei paznice, ale cărei abilități lingvistice, în limba lui Byron, cel care și-a dat nu numai viața, dar și averea pentru a susține cauza independenței Greciei, erau puternic alterate de accentul său grecesc atît de simpatic (Notați-ul repetat s-ar traduce prin No touch). Îmi luasem în bagaje și un exemplar din cea mai recentă carte, dar nu pentru a o oferi cuiva, nu aș fi avut cui, ci pentru că fiind o carte de călătorii merită ea însăși să călătorească. O aveam și pe Acropole și mi-am rugat soția să o fotografiez într-o panoramă minunată și amplă. După cîteva cadre, o altă paznică micuță ne-a informat că, în conformitate cu prevederile art. 9 al Convenției privind fotografierea în scopuri comerciale, nu aveam dreptul să folosim imaginea în scopuri comerciale. Nu am întrebat-o dacă România făcea parte din statele semnatare ale Convenției, nu voiam să risc vreun incident diplomatic, și am șters cele două fotografii. Dar altele au scăpat și vor permite vînzarea cărții în sute de mii de exemplare, sînt sigur. Piața de carte din România duduie.
Impresii din Atena propriu-zisă. Nu mă așteptam ca și în Atena să poți mînca atît de bine. Aveam impresia, una calchiată după București, Paris sau Roma, că dacă ești într-o capitală, prețurile trebuie să fie mari, invers proporțional cu porțiile. Ei bine, m-am înșelat. Prețurile la Atena sînt mai mici decît în minunata noastră capitală, iar porțiile muuult mai mari. Adică pentru zece-unsprezece euro te poți bucura de un platou minunat de souvlaki, pita, salată, cartofi prăjiți și sos tzatziki. Sau minunatul gyros de porc la farfurie, comandat la o tavernă, situată chiar la doi pași de iahturi valorînd zeci de milioane de euro, pe faleza portului Pireu. În taverna de lîngă Biblioteca Împăratului Hadrianus – unde ne-am refugiat după turul de forță al primei jumătăți de zi petrecute la Atena, cînd am urcat și pe Acropole, după ce văzuserăm Agora veche, Agora romană, pentru că începuse o scurtă repriză de ploaie –, ne-au fost aduse rapid și niște felii de baghetă la cuptor, lîngă un mic bol cu pastă de măsline, iar la final am mai fost răsfățați cu patru felii dintr-o delicioasă prăjitură. Din partea casei.
Iubesc cea de a doua zi a city-break-ului, cînd ai scăpat de cea mai mare parte a stresului. Ai prins avionul, te-ai îmbarcat, bagajul minuscul a fost acceptat de lacoma firmă low-cost, ai aterizat în siguranță, ai reușit să dibuiești mijlocul de transport care te-a dus pînă în centrul orașului și, mai mult, ai reușit să te cazezi. Iar apoi, în restul de zi te-ai aruncat hămesit să bifezi cît mai multe obiective turistice, întorcîndu-te la hotel sau apartament mort de oboseală. A doua zi este fermecătoare. Poți dormi mai mult. Te bucuri de micul dejun (dacă ești la vreun hotel mai ieftin) și poți relua descoperirea orașului în tihnă. La Atena, Corina a rezervat un apartament la un preț mai mic decît în Sibiu sau Cluj, care se afla la nici o sută de metri de stația de metrou Syngrou-Fix, la două stații de Syntagma și care era într-un bloc cu locuințe elene normale. Nu părea a fi un bloc recent construit, de aceea mi-am făcut o idee despre confortul clasei de mijloc ateniene. Apartamentul avea o zonă de living, dormitorul părinților și unul al copiilor, o mică bucătărie, baie și o zonă de dressing, cu o suprafață utilă de cel puțin 80 mp. Decent.
Trecînd pe lîngă biserica ortodoxă din Pireu, soarele deja strălucea generos, dar fiind doar în luna mai nu pîrjolea ucigător, astfel încît nu resimțeai necesitatea de a bea un prim Mythos rece la ora 11 (dar cîți navetiști nu am văzut eu care se dreg/trezesc la ora 8,05 cu un Ciucaș?), mă gîndeam cît de greu trebuie să le fie și grecilor pentru că la un anumit moment trebuie să părăsească lumea lor, adică acest mic univers bogat, echilibrat, parfumat, iubit de Dumnezeu, care și politic pare a-și fi găsit în sfîrșit un echilibru, în timp ce noi nu prea avem mari regrete că părăsim lumea noastră plină de nervi, șpăgi, dominată de o injustiție flagrantă și de procurori care urlă la univers: „Știi, bă, cine sînt io?”. Duminică la prînz, în garnitura de metrou care ne ducea către aeroport din stația Monastiraki, unde luaserăm o ultimă masă ateniană delicioasă (am ales o musaka incredibilă), s-au urcat și doi bărbați și o femeie, care s-au așezat pe scaunele libere de lîngă noi. Unul dintre cei doi bărbați avea peste 80 de ani și părea a fi de o fragilitate care mi-a rămas întipărită în memorie. Femeia părea să fie fiica lui. Era și ea îmbătrînită, avea undeva spre 60 de ani. Din cînd în cînd ea îi mîngîia turul pantalonului din stofă neagră reiată (așa cum nu se mai poartă deloc) de cîteva ori. Bătrînul a simțit că îl studiez și mi-a întors curios privirea, dar cu blîndețe și nu cu vreun reproș ascuns. După trei stații, cei trei s-au ridicat, iar fiica și cumnatul l-au sprijinit pentru a ieși din metrou. Poate luaseră o ultimă masă în vreo tavernă din centrul Atenei, înaintea unei operații dificile, cine știe? Oare fiică-mea mă va scoate la masă peste trei decenii? mă întrebam cu speranță, dar și cu ceva resemnare. Mă întreb dacă este adevărat ce scria Sorin Stoica acum aproape două decenii: „Cîtă vreme avem ce povesti, nu ieșim la pensie”.
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).
