Cît de mare este datoria noastră publică sau despre suveica numită România
De curînd, datoria publică a țării noastre a depășit, să zicem așa, un prag psihologic. A trecut de 50% din PIB-ul pe un an. Asta a generat ceva emoție. Ca urmare, agențiile noastre de dezinformare cărora le mai spunem și televiziuni, dar și alte mijloace de comunicare scrisă sau vorbită, s-au ocupat pe larg de subiect. Ca de obicei, oamenii au păreri. Chiar și economiștii nu mai vorbesc cu greutatea științei, ci pur și simplu „își dau cu părerea“. Noi, românii, avem o calitate, atunci cînd ne emoționăm vorbim mult și spunem tot felul de lucruri. Noianul de afirmații face bine pentru că este nevoie de dezbatere publică, dar face și rău pentru că nu poți să mai distingi adevărul de minciună. Pe ansamblu, am putea cataloga dezbaterea publică respectivă ca fiind irelevantă. Oamenii s-au oprit la temele cunoscute: că datoria este mare, spun unii; că datoria este mică, spun alții; că datoria se face pentru consum și nu pentru investiții (alții spun că s-a mai și investit); că do-bînzile sînt mari și viteza de îndatorare este mare, dacă ținem cont că acum 30 de ani nu aveam deloc datorii; sau că datoria publică este mică în comparație cu alte state, și s-au luat eternele exemple ale Greciei și Italiei. Este evident că dintre toate aceste teme rămîne una singură. Totuși, cît de mare este datoria publică a României? Sau, mai bine zis, cît de suportabilă în raport cu sistemul economic românesc este această datorie publică? Răspunsul este că datoria publică actuală a României nu este mare, este foarte mare. Și asta pentru că nu trebuie să cădem în capcana de a ne raporta la aparențe, la cifre statistice fără conținut, așa cum este celebrul PIB. Lucrurile sînt mult mai nuanțate atunci cînd vine vorba despre capacitate de rambursare și de sursele acestei capacități de rambursare. Or aici intrăm deja într-o dezbatere pe care puțini au atins-o.
Înainte de a explica pe larg de ce datoria publică de acum a țării noastre este mare și nesustenabilă, trebuie să explicăm pe scurt ce este suveica. Sensul propriu îl găsim în dicționarul limbii române: „Piesă de lemn la războiul de țesut, de formă lunguiață, care servește la introducerea firului de bătătură în rostul urzelii“ (https://dexonline.ro/definitie/suveic%C4%83). Este vorba despre un instrument anexă al războiului de țesut prin intermediul căruia firul de lînă sau alt material este adus în operă. Nu suveica face covorul, ci războiul de țesut. Dar suveica este ceva de care te folosești și fără de care firul despre care vorbim nu ar ajunge acolo unde trebuie. Este un fel de anexă a războiului de țesut, foarte utilă. Unul dintre acele instrumente de care nu te poți dispensa. Suveica are un înțeles relevant pentru cultura noastră politică. Aici suveica are înțelesul de operațiune de furt a votului împotriva adversarului politic prin intermediul procesului de votare. Cum funcționează? Simplu. Iată o sursă care explică excelent: „Partidul Național Liberal prefera suveica, o metodă pe care o și brevetase, de altfel: alegătorul primea, la intrarea în secția de votare, buletinele de vot deja ștampilate pe care le introducea în urnă, iar cînd pleca lăsa omului pus de partid buletinele neștampilate“ (https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/alege-digi24/fraudele-electorale-in-istoria-romaniei-suveica-si-batausii-9712). Metoda de fraudare a alegerilor despre care vorbim este folosită și azi, mai ales în localitățile mici, acolo unde primarii sînt adevărați stăpîni ai locului. Suveica este deci un instrument de falsificare, ceva alunecos, la îndemîna șmecherului.
Asta este România de azi atunci cînd discutăm despre deficite (de cont curent și bugetar), îndatorare, consum, cost al îndatorării, impozitare și suportabilitate a datoriei publice. România este o suveică. Mecanismul este simplu și funcționează ca uns: România (dar și alte state) se împrumută pentru a plăti pensii și salarii sau bunuri din producția internă sau de import – beneficiarii sumelor merg și cumpără mărfuri și bunuri de la multinaționale cu capital străin sau de la firme românești – aceste firme înregistrează profituri pentru care nu plătesc impozite și ciclul este reluat la infinit. Bani la bugetul de stat pentru plata datoriei publice vin numai de la o parte din aceste firme și persoane fizice. Vin de la cele a căror capacitate de a fenta plata impozitelor este redusă. Din circuitul bani, valorificarea banilor, creștere economică și impozitare, putem alege în favoarea susținerii/plății datoriei publice numai o parte. Restul de bani se scurg liniștiți în afara sistemului.
Există deci un PIB care lucrează în favoarea bugetului nostru de stat și unul care lucrează în favoarea altora. Care este această parte din economie care lucrează în favoarea bugetului nostru de stat? Corneliu Ban și Alexandra Ruse au realizat un studiu despre pauperitatea fiscală a României (Corneliu Ban și Alexandra Ruse, Pauperitatea fiscală a României – ce o explică și ce se mai poate face, https://library.fes.de/pdf-files/bueros/bukarest/15915.pdf). Acest studiu arată criza prin care trece statul român în raport cu colectarea impozitelor și taxelor. Conform acestui studiu, România colecta, în anul 2018, 32,3% din PIB, iar media UE a fost de 45,1% din PIB. Pînă și Bulgaria, la cît este de coruptă, înregistrează un nivel de 38,3%. În anul 2022, PIB-ul României a fost de 1.396,2 miliarde de lei, iar veniturile totale la bugetul de stat colectate au fost de 473 de miliarde (Guvernul României, Ministerul de Finanțe, Raport privind situația macroeconomică pe anul 2023 și proiecția acestuia pe anii 2024-2026. https://www.google.com/search?q=guvernul+romaniei+%2C+ministerul+de+fiannte%2C+raport+privind+situatia+macroeconomica+pe+anul+2023&oq=guvernul+romaniei+%2C+ministerul+de+fiannte%2C+raport+privind+situatia+macroeconomica+pe+anul+2023&aqs=chrome..69i57.32778j0j15&sourceid=chrome&ie=UTF-8). Deci s-a realizat un nivel al veniturilor în PIB de 33,9%. Adică nu cu mult față de anul 2018. Dacă ar fi realizat un nivel al încasărilor la media UE, atunci România ar fi trebuit să încaseze în anul 2022 o sumă de 629,7 miliarde de lei. Diferența dintre încasările real realizate și cele posibile dacă am fi la media UE este de 156,7 miliarde de lei, adică aproximativ 31 de miliarde de euro. Este o sumă imensă pe care România o pierde anual datorită incapacității de a colecta veniturile statului. Este vorba despre mulți bani care se pierd în favoarea celor care tratează România doar ca pe o suveică.
C
are sînt cauzele pentru care pierdem atîția bani? Prima este politica fiscală eronată. România vrea să pară ceea ce nu este, practicînd un nivel de impozitare mai redus decît media europeană. Apoi, găsim aici toate categoriile de scutiri, amînări, facilități, reduceri. De ele beneficiază persoane fizice și juridice române și străine. Aici intră și cota extrem de scăzută de impozit pe profit colectat, dar și neplata TVA și a altor impozite. Averile personale nu sînt îndeajuns de impozitate la noi. Exemplul clasic pentru țara noastră este acela în care posesorul de mașină scumpă merge la primărie să-și ridice ajutorul social. Desigur, acel ajutor nu-i ajunge să cumpere benzină nici pentru o zi, dar faptul în sine este revoltător. Străini și români, firme mari și mici, persoane fizice și juridice, cu toții evită plata impozitelor. ANAF este la noi un fel de sinecură politică condusă mereu de către tot felul de grupuri de interese politice. Este evident că cea mai mare parte a acestor sume neîncasate ia drumul intereselor politice. Ei știu exact despre ce este vorba, dar niciodată nu vor construi instituții care să se îndrepte împotriva lor și a clienților lor. Privită prin capacitatea statului român de a colecta impozite care să asigure și plata datoriei publice, aceasta din urmă este foarte mare. Statul român pare paralizat.
Aceasta este situația. Există și so-lu-ții? Singura soluție pentru rezolvarea situației o reprezintă scoaterea Minis-te-rului Finanțelor din zona interesului politic și trecerea sa în regimul de in-de-pen-dență similar cu cel al băncii centrale. Dacă veți spune că este imposibil așa ceva, vă vom răspunde că tot așa s-a spus la început și despre băncile centrale. Numai așa credem că pofta politicienilor de bani poate fi oprită și conducerea banilor să fie făcută cu atenție, în limitele unor reguli demonstrate științific de știința economică. Independența față de politic a Ministerului Finanțelor ar fi un pas obligatoriu acum, pînă cînd România nu se va prăbuși sub povara datoriei publice. Ministerul Finanțelor ar trebui condus de un președinte ales de către Parlament și care să aibă obligația participării la fiecare ședință de guvern. Președintele Finanțelor ar trebui ales dintre finanțiștii cu abilități teoretice și practice demonstrate, pentru maximum două mandate, adică nu mai mult de opt ani. Revocarea sa să fie cît mai greoaie, astfel încît tentația schimbării să nu fie prezentă. Omul care conduce Finanțele ar trebui să fie apolitic, astfel încît să nu răspundă în fața politicienilor. Poate oferi, așa cum fac și băncile centrale, un raport anual către Parlamentul care l-a investit. Colectarea banilor prin profesionalizarea ANAF, dar și susținerea financiară a politicilor publice elaborate în zona politică trebuie să devină un fapt extrem de riguros și de atent.
Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust. Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.
