O întîlnire mirabilă – interviu cu filozoful și psihanalistul Virgil CIOMOȘ –
Cum l-ați cunoscut pe părintele André Scrima? Ce v-a rămas întipărit de la prima întîlnire și cum s-a legat relația de prietenie cu el?
Am avut șansa ca destinul meu de „tînăr neliniștit” să fi fost marcat de cîțiva maeștri care au vegheat, discret, asupra lui. Mirabila lor succesiune a început cu Anton Dumitriu, la care am ajuns pentru a evita o nouă admitere – la Medicină sau la Politehnică. Tatăl meu, director într-un mare trust de construcții, nu era deloc satisfăcut de diploma mea de Filosofie și, mai ales, de orientarea de atunci, marxist-leninistă, a cercetărilor din acest domeniu. Trebuia să fac ceva „mai serios”. I-am cerut să-mi acorde șansa de a obține un „credit” din partea unui filosof consacrat. Profesorul Dumitriu era, într-adevăr, un matematician și logician de talie internațională, autor al primului tratat de logică polivalentă, un filosof și un erudit cunoscut mai degrabă în străinătate decît în țară. De la el aveam să primesc nu doar mult așteptatul „credit”, ci și o neașteptată orientare. Căci, spre surprinderea mea, domnul Profesor nu mi-a recomandat studii și cărți de logică și de filosofie, ci Patericul egiptean, mai întîi, și Spovedania unui pelerin rus, mai apoi.
Treptat, aveam să aflu cîte ceva și despre cei care gravitaseră în jurul lui sau care l-au însoțit pe propria-i cale: Octav Onicescu, autorul mecanicii invariantive (elev al lui Levi-Civita), în a cărui casă avea să-l asculte, cîntînd la vioară, pe George Enescu, inclasabilul Sandu Tudor, viitorul Părinte Daniil, Alexandru Mironescu, referință inconturnabilă în chimia-fizică a vremii, Dan Barbilian, alias celebrul Ion Barbu, Virgil Stancovici, redactorul Caietelor de Filosofie, Marcel Avramescu, și el viitor Părinte, și pe alți cîțiva, Părinți și călugări, care l-au găzduit la Mănăstirea Slatina, imediat după eliberarea sa din închisoare: Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc și Petroniu Tănase (cu care discuta despre teorema lui Fermat). Unii dintre aceștia aveau să facă parte din celebrul, mai tîrziu, Rug aprins de la Mănăstirea Antim. Țin minte, de asemenea, că, la un moment dat, a amintit și de asistentul lui de la Facultatea de Filosofie, despre care mi-a spus, abrupt, că era de-a dreptul genial. Nu i-a pomenit atunci numele. Odată ce am parcurs cu uimire cele două cărți pe care mi le-a recomandat, domnul Dumitriu a devenit preocupat să găsească și un îndrumător pentru mine. Mi-a spus că aș putea să încep cu el, dar că eram prea diferiți: el, descendent al unei familii de greci cu un ascuțit spirit critic, eu, mai degrabă un sentimental, pe jumătate moldovean. Mi-a propus să mergem împreună la Mănăstirea Sihăstria, să-l consultăm pe Părintele Cleopa. O întreagă istorie, pe care o voi evoca cu altă ocazie. L-am întîlnit, așadar, de mai multe ori pe legendarul pustnic sub coroana unui prun, lîngă chilia unde primea pelerinii, dar și mai sus, dincolo de o pădurice, unde l-am întrezărit în prisacă pe cel despre care am aflat, de curînd, că era Părintele Marcu Dumitrescu. Verdictul Părintelui Cleopa a fost destul de neașteptat pentru mine: „Părintele tău va fi un macedonean!”.
Pe de altă parte, s-a întîmplat ca, pentru a da de urma Pelerinului rus, să ajung și la Mănăstirea Rohia. Se organizase acolo o excursie de către domnii Birnbaum și Siminel, inițiatorii, la Dej, ai unui mare colocviu național, la care m-am înscris și eu pentru a-l putea revedea astfel pe Profesor. Bibliotecarul Mănăstirii era chiar unul dintre conferențiari, Părintele Nicolae Steinhardt, care, surprins de solicitarea mea „bibliografică”, a adăugat deîndată că era vorba despre una dintre acele cărți care îți pot schimba destinul din temelii. Mi-a împrumutat-o puțin mai tîrziu, cînd aveam să stăm mai pe îndelete de vorbă despre cum anume Hristos vrea să ne facă fericiți. Părintele Nicolae proba, prin propria lui viață, familiaritatea cu marea Tradiție și Harismă a Paternității, despre care Profesorul îmi vorbise cu atîta căldură. Confesorul lui – a ținut să mi-o spună! – era Părintele Benedict de la Cernica, fostul stareț al Antimului. M-am bucurat din plin de sincera și mereu proaspăta lui prietenie. Poziția mea fusese, pare-se, suficient de adaptată cerințelor unui anonimat public și chiar cultural, absolut necesare pentru a-mi încredința, puțin mai tîrziu, Jurnalul fericirii, „istorisire” a convertirii sale la Iisus, dar și mărturie a uneia dintre cele mai prețioase experiențe a luminii taborice din secolul XX. Între cei menționați în Jurnal…, apărea și enigmaticul asistent și secretar personal al Profesorului Dumitriu, Părintele Andrei Scrima, descendentul unei vechi familii de macedoneni. Cercul se închidea. Un cercetător francez, cunoștință comună, mi-a oferit oportunitatea primei mele descinderi la Paris și, apoi, a primului contact direct cu Părintele Andrei. Înainte de a părăsi România, mi-am luat rămas bun de la domnul Profesor, care era – nu știam atunci – pe patul de moarte. A ținut să mă privească sau, mai degrabă, să mă țintuiască cu privirea pentru a-mi spune că viața mea se va schimba din temelii. Prin el, aveam să primesc – pentru a cîta oară! – privirea străluminată a destinului.
Părintele Andrei locuia la sediul Fundației De Menil din Rue Las Cases, unde era adăpostită și arhiva Părintelui Couturier, renovatorul arhitecturii catolice, nu departe de biserica în care César Franck cîntase la orgă. A coborît în stradă ca să mă conducă la locuința „lui”. Era îmbrăcat într-un palton elegant, bine frizat și cu aerul (doar) că semăna cu oricare alt parizian. Apartamentul era mai mult decît simplu, cu adevărat monahal, aș zice, cu o chicinetă și un birou, unde am zărit, totuși, un calculator. Stilul, inconfundabil, al Părintelui Andrei. Am stat cu el mult mai mult decît prevăzusem. Citise deja Jurnalul… Părintelui Nicolae și fusese interesat să-l cunoască pe postfațator. Am ajuns, firesc, și la tradiția isihastă, pe care Profesorul lui mi-o semnalase, primul, și la Predicile pentru monahi ale Părintelui Cleopa, unde erau precizate principalele etape ale rugăciunii inimii (multiplicasem eu însumi volumul la o mașină de scris minusculă și predasem toate exemplarele, legate artizanal, autorului lor). Eram beneficiarul unei burse guvernamentale franceze și mă îndreptam spre Toulouse, mai precis, spre mînăstirea Rangueil, a dominicanilor (le fusesem recomandat chiar de Profesor), unde aveam să mă ocup de Aristotel (și nu numai). „O mănăstire? Un conventum, de fapt, așa cum îi spune și numele: couvent”, a precizat el. Nu știu de ce, dar mă simțeam foarte bine în preajma lui. Avea o mină degajată, încurajatoare, dar și o privire care arunca, adesea, sclipiri de oțel ce te „scrutau” (unul dintre verbele sale preferate) pînă în rărunchi. La final, i-am cerut o binecuvîntare. Nu mai știu exact ce a spus, dar am fost de-a dreptul șocat. Mi s-a părut a fi, oricum, una destul de lungă și, mai ales, fără nici o legătură cu tot ceea ce auzisem pînă atunci. Îmi amintesc doar sintagma „lumină neînserată”. Surprinzător de la început pînă la sfîrșit, Părintele nostru! Am ajuns, apoi, la Toulouse, unde, altă surpriză, Părintele Andrei era foarte cunoscut. Dădusem, într-adevăr, peste niște foști studenți de-ai lui, care îi urmăriseră cursurile de la Saulchoir. Între aceștia, Părintele Juan-Miguel Garrigues, care plecase de la Rangueil, dar lăsase după el o urmă durabilă: marea majoritate a icoanelor din conventum erau bizantine, iar unii dintre Părinții tineri purtau rozariul catolic pe dreapta și mătăniile ortodoxe pe stînga. Părintele Andrei îi condusese sub rosa și teza de doctorat (consacrată marelui Maxim Mărturisitorul). Curînd am învățat pe de rost liturghia în versiunea (scurtă) a lui André Gouzes și m-am confruntat cu primele încercări și „experiențe” ale vieții călugărești, pe care o asumasem cu oarecare naivitate. I-am scris Părintelui Andrei despre toate astea. Surprinderea mea a fost mare cînd mi-a spus că nu era deloc surprins de ceea ce mi se întîmpla, că, dimpotrivă, se așteptase la o astfel de evoluție. Eu eram terifiat. Am înțeles, însă, că mă va „urmări” în continuare, și anume, în toate sensurile cuvîntului de vreme ce avea să se mute în România, la București. Profesorul Dumitriu își împlinise, deci, promisiunea, însoțindu-mă pînă la Sihăstria. La fel și Părintele Cleopa.
Cum a reușit părintele Scrima să fie atît „străin”, cît și „familiar”? Care a fost limita în viața părintelui André?
Știm de la Părintele Andrei însuși că, încă din vremea copilăriei, avea o anume rugăciune, personală: „Ține-mă, Doamne, singur și străin!”. „Nu știam atunci ce cer!”, adăuga el deîndată, fără alte precizări. Iată o formulare care, la o primă vedere, pare să fie de-a dreptul „familiară”. De ce, atunci, „stranietatea” adaosului „Nu știam…”? În general, odată lansată „provocarea”, Părintele ne aștepta, pe Andrei Pleșu și pe mine, primii „studenți” ai seminarului său privat din Caragea Vodă, să-l urmăm mai îndeaproape, adică în profunzime. Ceea ce, evident, nu întotdeauna ne-a reușit. Și totuși, în ciuda ratării unor prime și importante astfel de deschideri, alte și alte repere continuau să se adauge pe drumul căutărilor noastre. Unul dintre acestea, la fel de „implicit”, avea să fie Scrisoarea Părintelui Ivan Kulyghin adresată ucenicilor săi, pe care Părintele Andrei a comentat-o la propunerea prietenului meu. Într-adevăr, era semnată Ioan cel Străin. Titlul ei, propus și editat la Humanitas chiar de Părintele Andrei (cf. versiunea din Timpul rugului aprins), este Scrisoarea pelerinului străin, în care recunoaștem o aluzie transparentă la celebra Spovedanie a pelerinului rus. Eram, astfel, preveniți că ceea ce urma să se întîmple de-a lungul seminarelor noastre va corespunde, cumva (printr-o anume „structură afină”, după propria lui expresie), unei introduceri în teologia și practica rugăciunii inimii și că, la fel ca în cazul pelerinului rus, esențialul ține mereu de momentul întîlnirii cu un Părinte duhovnicesc. Ar trebui, poate, să reamintim aici că duhovnicia relevă, în mod strict, de Duhul Sfînt. Toate astea apar cu claritate la începutul Scrisorii, unde autorul menționează că primise atît „binecuvîntarea purtătoare de har a Moștenirii”, cît și „un Părinte duhovnicesc în care lucra harul”.
Nu este vorba, prin urmare, de faptul că Părintele Ioan era și el un rus, băjenit prin părțile noastre din cauza războiului. Deși și acest lucru era adevărat! À propos, am avut întotdeauna în preajma Părintelui Andrei senzația că, la fel ca în Evanghelia după Ioan, exista o stranie coincidență dintre viața cotidiană și diferitele tipuri de epifanii. Este și motivul pentru care în această din urmă Evanghelie nu există practic parabole, căci viața cotidiană a lui Iisus, insista Părintele Andrei, coincide cu parabola însăși, cea a Hristosului. Sau, cum avea să formuleze Sf. Maxim Mărturisitorul, Hristos s-a făcut lui însuși simbol ca Iisus. Un fel de anticipare a celebrelor texte heideggeriene consacrate analiticii facticității și a versiunii sale „în chiasmă” – viața cotidiană. Pîinea noastră este, simultan, „cea de toate zilele”, dar și „cea spre ființă”. Exista, oare, o legătură mai profundă între acest Străin și strania rugăciune personală a viitorului său ucenic? Să fi fost ea o preînchipuire a vocației monahale a celui din urmă? În fond, și monahul este „străin” de această lume. Desigur. Și totuși, departe de a fi rămas fixat într-o mănăstire anume și în tipicul ei sacerdotal, Părintele Andrei a fost mai degrabă un neobosit pelerin. Unii îl percepeau chiar ca pe un om de lume de respirație „postmodernă” care traversa, cu oarecare dezinvoltură, meridianele lumii: Gheorghieni, Orăștie, București, Benares, Constantinopol, Roma, Ierusalim, Paris, Houston, Beirut, Deir-el-Harf etc. etc. În plus, așa cum se înțelege de mai sus, Părintele Andrei nu purta tot timpul straiul călugăresc. Dar, din nou, nu haina îl face pe călugăr! Și nici meridianul! Cît despre aparenta lui mondenitate, știm cu toții cît de greu era să ajungi la el și, din acest motiv, cîte invidii s-au născut din cauza „criteriilor” după care își alegea apropiații, adesea „de neînțeles”, de nu chiar „arbitrare” pentru unii. Distanța implicită între el și ceilalți, pe care o impunea prin simpla lui prezență, se regăsea, de altfel, și în situații în care era îmbrăcat în preot. Cînd ne-am spovedit, de pildă, la el, Horia-Roman Patapievici și cu mine, în naosul bisericii de la Antim, au fost și alte persoane care, din reflex, au încercat să ne urmeze. Le-a întîmpinat cu un binevoitor, dar descurajant: Qu’est-ce que vous voulez? Nu treci de la un duhovnic la altul după cum ți-e placul!
A apărut, apoi, o nouă piesă, neverosimilă, în acest puzzle: Părintele nostru mi-a spus că nu se născuse în 1925, așa cum arătau unele acte, ci în 1930. A trebuit să i se „modifice” certificatul de naștere pentru că absolvise bacalaureatul la doar 15 ani și nu se putea înscrie la Universitate, care impunea candidaților vîrsta maturității civile. Avea asta vreo legătură cu seminarele noastre? Era doar o simplă „cochetărie”? Dacă facem un mic „calcul” ad-hoc, adică dacă pornim de la „noua” sa dată de naștere (un fel de „a doua naștere”?), vom descoperi, însă, că, în momentul în care a început comentariul scrisorii Părintelui Ioan cel Străin, Părintele Andrei ar fi avut 64 de ani, adică tocmai vîrsta la care autorul însuși o redactase. O vîrstă pe care o amintește Părintele Ioan însuși, spre finalul scrisorii: „Eu, călătorul, care de șaizeci și patru de ani umblu prin această viață”. Concluzia se desprinde de la sine: noi eram, de fapt, cei „bătuți în cap” de vreme ce aveam nevoie de atîtea „semne” exterioare, unele „stridente” de nu chiar contrariante, pentru a înțelege rezonanța duhovnicească de profunzime dintre cei doi Părinți harismatici. Comunitatea lor întru Duhul și, de ce nu, a amîndurora cu un alt Ioan, Evanghelistul, transpare și din felul atipic în care se încheie comentariul Părintelui Andrei: el citează ultimele rînduri ale scrisorii, inclusiv semnătura lor – Ioan, părintele cel străin. Or, ciudat lucru, ghilimelele nu includ și pe semnatarul scrisorii! De aici rezultă o anume confuzie între semnatarul scrisorii și semnatarul comentariului ei, care pare să fie unul și același Ioan, părintele cel străin. Mai mult, în „Liminarul” la Timpul rugului aprins, Părintele Andrei ne anunță că unitatea volumului transpare „mai cu seamă din lectura și interpretarea «vie» a Scrisorii pelerinului străin”. Prin analogie, Părintele Ioan își începe la fel de „viu” scrisoarea: „Slavă și mulțumire fie aduse Domnului care, în această clipă chiar, ne vădește bunăvoința Sa”. Adică în timp ce o redacta. Că semnătura „la două mîini” a textului și a comentariului său ar putea avea de-a face cu Ioan Evanghelistul rezultă nu doar din interesul teologic esențial al Părintelui Andrei pentru ultima Evanghelie – ne-a lăsat două comentarii la ea: unul, mai scurt, în franceză, al doilea, integral, în arabă –, ci mai ales din poziția ontologică cu totul străină a prietenului lui Iisus, care va fi pus „deoparte”, pînă la a doua venire a Hristosului, alături de Enoh și de Ilie. Să amintim, în context, fie și în treacăt, icoana (foarte rară a) acestor trei personaje eshatologice, sub al cărei patronaj stă Mănăstirea Dragomirna.
Între timp, plecat pentru o vreme ca profesor invitat la Universitatea din Poitiers, aveam să descopăr, într-un mediu cultural avizat, că în Tradiția musulmană, dar și în Marea Tradiție, exista o anume „frăție” a Străinilor – Afrazii –, ce depășește cu totul limitele islamului prin aceea că era marcată de pecetea lui Melchisedec, Al Khodr în versiunea musulmană (ce straniu personaj, „fără genealogie” familială, după Sf. Pavel, un fel de aleph cantorian al umanității), și că era închinată Fecioarei Maria, „noua mamă” a tînărului Ioan (Teologul). Părintele Andrei era foarte sensibil la aceste posibile rezonanțe, dincolo de spațiu și timp. Era un fel de a poziționa propria lui credință, definitiv creștină și ortodoxă, în raport cu tot ceea putea rezona cu ea, și anume, în duhul unei creativități mereu operante. Trebuie spus, de asemenea, că destinul lui i-a prilejuit din plin astfel de mirabile întîlniri. Pe vremea cînd era la Benares, de pildă – unde ajunsese tot printr-o „întîmplare fericită”, datorată vicepreședintelui Indiei, Radhakrishnan (în misiune la București atunci) –, a aflat despre tragedia în care intrase Tibetul, invadat de trupele Chinei comuniste. Dalai-Lama, care la acea vreme era foarte tînăr, fugise din calea lor, traversînd aproape miraculos Himalaya pentru a se refugia în India. Guvernul indian i-a pus la dispoziție un avion pentru a-l aduce la New Delhi, dar liderul tibetan a preferat să treacă, mai întîi, pe la Benares, unde Buddha avusese iluminarea și și-a început misiunea alături de primii săi cinci discipoli, într-un loc denumit pînă astăzi, familiar, Parcul Gazelelor. O nouă „întîmplare fericită” a făcut ca tocmai atunci să se plimbe prin parc și Părintele Andrei, cu care s-a încrucișat, s-a cunoscut și căruia i-a devenit apropiat, familiar. Peste ani, Părintele Andrei avea să organizeze vizita lui Dalai-Lama la sediul Fundației De Menil de la Houston. Nu era, cu toate astea, un amfitrion, deși la seminarele lui aveam mereu pe masă prăjituri, checuri, salate de fructe etc. etc. Nici la Saulchoir, unde a lăsat o urmă durabilă printre tinerii teologi catolici (și nu numai), n-a zăbovit prea mult. Motivul avea să se clarifice abia în timpul șederii mele la Toulouse. Am găsit acolo un „omagiu” închinat Părintelui Le Guillou. Unul dintre semnatari, Profesorul Jean-Luc Marion, distins filosof, acum membru al Academiei Franceze, invoca perioada petrecută de el la Saulchoir, unde l-a întîlnit pe „fratele nostru venit din Biserica Răsăriteană”, „frumos ca un arhanghel” (blond cu ochi albaștri), care l-a uimit prin profunzimea și originalitatea cursurilor sale. După un sejur consistent, care a presupus și direcțiunea, discretă, a mai multor teze de doctorat, stupoare: într-o zi, Părintele Andrei „ne-a părăsit fără urmă”, fără motiv aparent, fără adresă, fără număr de telefon... Pur și simplu și-a șters urmele. Acolo unde devenise pentru ceilalți doar familiar, dispărea ca un străin autentic ce era. Poziția lui nu ținea, deci, de alternanță: cînd familiară, cînd străină. Esențialul ei provenea din misterul lui Iisus, cel familiar, și Hristos, cel ascuns, sau de acela al lui Hristos, cel familiar, și Iisus, cel ascuns – vezi finalul Epistolei către Coloseni a Sf. Pavel (3, 3) –, mister care nu se revelează nici în viața Lui familiară, nici în viața Lui veșnică, ci în pasajul dintre acestea două, în trecerea în și nu „după” limita Clipei – „de obște”, dar și singulară – a morții. Pe scurt, în Paștele Lui și al nostru.
În studiul „Le tournant théologique de la phénoménologie” (revista Contacts, n. 207, iulie-septembrie 2004, pp. 235-248) aminteați de anumite particularități ale gîndirii teologice a părintelui André Scrima. Mai sînt cercetători și, de ce nu, oameni simpli interesați de personalitatea discretă, dar viguroasă a părintelui Scrima?
Cunoașterea teologică este una, cea teologală, alta. Putem, bineînțeles, studia tratate întregi de teologie, fie ea ortodoxă, să ne asumăm teoretic principiile lor, să le reconstituim fundamentul originar sau să anticipăm perspectiva care decurge din ele. Putem chiar susține teze de doctorat despre toate astea. Una este, însă, să înțelegem cum anume Dumnezeu ne ia păcatele, alta este să realizăm „pe viu” acest lucru, de-a dreptul înfricoșător. O astfel de „realizare” nu reprezintă rodul intelecției noastre, oricît de erudită, insistentă sau inspirată ar fi ea, ci constituie un dar (din nou) „viu” de cunoaștere din partea lui Dumnezeu. Ce-i drept, darul poate fi apoi formulat și reformulat în și prin cuvinte, inclusiv prin cele apropriate teologiei, dar nici un discurs nu ține loc de experiența propriu-zisă, „vie”. Doar o astfel de cunoaștere dăruită, insista Părintele Andrei, poate fi recunoscută a fi teologală. Altfel spus, doar o cunoaștere în Duh (inesse) ar putea justifica un discurs despre Duh (dicitur). Cînd, bunăoară, comentînd Evanghelia după Toma, apocrifă, a ajuns la un paragraf – straniu pentru noi – în care se vorbea despre „cei șase trandafiri”, Părintele nostru a evocat discuțiile pe care le purtase cu bunul lui prieten, Părintele Daniil, Sandu Tudor, despre această misterioasă experiență, comună amîndurora. Textele ce ni s-au păstrat de la acesta din urmă cuprind și alte astfel de mărturii, tulburătoare. Cea referitoare la cîntecul „păsării măiestre” este doar una dintre ele. La fel de tulburătoare este și scurta evocare pe care Părintele Andrei însuși ne-a lăsat-o, pe curat, în arhiva de la New Europe College – „Povestire simplă și veridică...” – pe care am publicat-o în Dilema veche (19 august 2020). Cum se vede acolo, interlocutorii lui nu erau întotdeauna pregătiți pentru a participa la astfel de stranii experiențe. Ceea ce i s-a întîmplat și Profesorului Ibish, mare islamolog, „invitat să asiste, ca martor, la un eveniment atît de real, prin ordinea care îi era proprie, încît numai un vis putea să-l conțină pentru a lua act de el”. Pe scurt, Duhul se adaptează pînă și slăbiciunilor noastre. În toate cazurile, însă, clarificarea conținutului unei astfel de cunoașteri teologale pretinde de la noi calitatea de a fi „martor” la ceea ce Părintele duhovnicesc ne cheamă să împărtășim. Iar ordinea ei este inversă: nu de la diversitatea lui dicitur la unitatea prezumată a lui inesse, ci de la unitatea spontană a lui inesse la diversitatea succesivă a lui dicitur.
Statutul de „martor” – precum acela al participanților la seminarul lui – nu este, prin urmare, o calitate intrinsecă sau chiar dobîndită a interlocutorilor. Singura lor „calitate” este aceea de a fi beneficiarii unui dar. Mai precis, de a fi părtașii uneia și aceleiași taine. „Căutați pe cei de o taină cu voi!”, ne îndemna Părintele Andrei. Partea a III-a a Timpului rugului aprins, dedicată tocmai raportului dintre „Maestru și discipol în Răsăritul creștin”, se încheie, deloc întîmplător, cu același final al Scrisorii... Părintelui Ioan cel Străin. Doar că, de astă dată, textul din final rezonează, semnificativ, cu un pasaj anterior. Într-adevăr, Părintele Andrei evocă prin acesta din urmă celebra scenă în care Motovilov se împărtășește de unirea întru Duhul, dăruită de Părintele lui duhovnicesc, Sf. Serafim de Sarov. O unire mijlocită de lumina neînserată a Taborului. S-a întîmplat, însă, ca această diferență dintre cunoașterea teologică și cea teologală să nu ne fi fost dată „discipolilor” doar prin „ghicitură”. Nu în mod deplin, desigur, dar ca proximitate. Trei dintre aceștia au participat in vivo la o astfel de incredibilă întîlnire: Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici și cu mine. Eram așezat la dreapta Părintelui, manevrînd, la nevoie, reportofonul care înregistra seminarele noastre. Anca Manolescu, prietena noastră care se ocupa cu această operație, lipsea. La un moment dat, Andrei a făcut o remarcă despre analogiile ce puteau fi cercetate între Evanghelia după Ioan și Apocalipsă, două texte care au același număr de capitole. Părintele Andrei a prins din zbor această deschidere familiară pentru a aduce din bibliotecă, pentru exemplificare, Sfînta Scriptură. Cînd a revenit la masa dezbaterilor era cu totul schimbat. Ne-a spus ceva de genul: „Dragii mei, a sosit poate clipa să vorbim și despre niște lucruri care ne așteaptă, învăluite în taină. Să luăm, de pildă capitolul de mijloc al celor două scrieri”. Se lăsase o atmosferă atît de densă încît puteai s-o tai cu cuțitul. Respirația Părintelui avea un cu totul alt ritm. Noi eram de-a dreptul încremeniți de această proximitate cu stranietatea însăși. Am avut cu toții sentimentul unui prag, al unui pasaj ce urma a fi traversat. Părintele era deja dincolo și ne invita pur și simplu să-l urmăm. Din păcate, această neașteptată, pentru noi, iminență nu avea să se convertească și în imanență. Aparent, din cauza unui eveniment familiar: s-a oprit „pur și simplu” reportofonul. Am încercat să-l repornesc cît am putut mai repede, dar prezența acelei Clipe, proprie „pasajului la limită”, se risipise deja. La plecare, am zăbovit minute lungi în stradă, în mașina lui Andrei – care ne conducea pe fiecare acasă –, încercînd să fixăm împreună miracolul acestei experiențe (ratate?). Mai tîrziu, după plecarea din această lume a Părintelui nostru, Andrei avea s-o evoce în volumul Note, stări, zile.
Cum am putea, astăzi, să recuperăm sau măcar să ne pregătim pentru o astfel de cunoaștere teologală? Ce am putea să le spunem celor care s-ar aventura pe calea descifrării scrierilor Părintelui Andrei? Mai întîi, să-i avertizăm că, în ciuda faptului că religia creștină pare să fi adus taina la nivelul cotidianului, nu înseamnă că, prin el însuși, cotidianul și-ar putea revela propria-i taină, mereu încifrată. Există, insista Părintele nostru, o anume „cunoaștere arcană”, adică „secretă”, „de taină”, deși nu în sensul unei cunoașteri care ar fi „ascunsă”, deci accesibilă în principiu, ci care relevă tocmai de felul, discret, în care Duhul însuși poate strălumina litera textului. Despre această cunoaștere vorbește și Sf. Vasile cel Mare, în tratatul său despre Duhul Sfînt. Multe dintre deschiderile Părintelui Andrei sînt presărate mai ales în notele de subsol ale textelor sale, pe care un cititor grăbit nu le prea ia în seamă. Apoi, mai este indicația Părintelui nostru de a găsi, „ascunsă”, structura de profunzime a textelor revelate sau inspirate. Un fel de a trata succesiunea cuvintelor și a frazelor ca tot atîtea modalități de a desena un „chip”, și care, odată consumat fiind timpul parcurgerii sale, se convertește în simultaneitate. Chipul este trasat în timp, dar odată această operație terminată, există cumva în afara lui, îl traversează. Cum ar spune Lacan, cronologia se împlinește în topologie. Ceea ce mai înseamnă că eul fenomenal se împlinește, și el, în chip. Mi-a povestit că despre toate aceste lucruri a avut ocazia să vorbească la televiziunea franceză, alături de Emmanuel Lévinas. În fine, dat fiind că esențialul acestei pregătiri ține mai ales de comentariul Părintelui Andrei la Evanghelia după Ioan, să remarcăm că, acolo, el are drept centru esențial Crucea teologală, misterul de dincolo de viață (cea muritoare) și de moarte. Un fel de a ne îndemna să începem întotdeauna cu punctul de încrucișare a verticalei și a orizontalei uneia și aceleiași Cruci. O Cruce a suferinței ultime, dar și a transfigurării. Pînă nu asumăm poziția de martor (cuvînt din rădăcina căruia derivă, cum se știe, și cel de „martir”), proprie discipolului preaiubit, textele nu ni se vor deschide. Avem un reper pentru această experiență destinală: „Oare nu ardea inima în noi cînd ne vorbea pe drum și cînd ne deschidea Scripturile?” (Luca, 24, 32). Apropierea de personalitatea Părintelui Andrei și a scrierilor sale nu ține, prin urmare, doar și în primul rînd de rigorile unei pregătiri științifice – deși o presupune și pe aceasta –, ci mai curînd de familiaritatea „vie” cu taina lui (lor). Iar aceasta nu este dăruită doar erudiților, ci și oamenilor simpli. Și, invers, ea nu este deloc oprită cărturarilor, deși le cere, cum ne cere nouă, tuturor, simplitatea duhului. Este ceea ce a ținut să ne confirme, dacă mai era nevoie, și Părintele Cleopa, pe care l-am vizitat împreună cu Părintele Andrei și cu Andrei Pleșu la Mănăstirea Sihăstria. Abia ce am intrat în chilia lui – Părintele Cleopa părea să își aștepte fratele, deși îl revedea după mai bine de patruzeci de ani! –, cînd ni s-a adresat direct nouă, discipolilor, prin cîteva cuvinte menite să spulbere orice îndoială: „Frații mei, să știți că Părintele Andrei nu este numai un luceafăr al înțelepciunii, ci și un Părinte duhovnicesc. Și cînd spun asta, știu ce spun!”.
Ar mai fi posibil un moment aidoma celui al mișcării Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim?
Duhul suflă încotro vrea El. Odată întors în țară, Părintele Scrima și-a revăzut parte dintre vechii lui frați. În stilul lui inconfundabil, desigur. Și-a luat o cameră la Intercontinental, nu pentru multe nopți, și s-a dus mai întîi la Mănăstirea Antim, care era foarte aproape, pentru a participa la vecernie. Se nimerise să slujească Părintele Sofian. La sfîrșit, s-a pus la rînd pentru a fi miruit. Cînd Părintele Andrei i-a apărut brusc în față, după aceiași patruzeci de ani, Părintele Sofian a rămas cu mirul suspendat în văzduh. Cum spuneam, Părintele nostru apărea și dispărea după niște ritmuri și înțelesuri numai de el știute. Sau, mai precis, știute doar de Duhul. Revenirea lui în România s-a petrecut după o invitație venită din India pentru a participa la omagierea marii personalități hinduse care era Kapila Vatsyayan. I s-a părut atunci că cercul se închide: plecase din România în Occident via India, avea să revină din Occident în România tot via India. Curînd după consumarea acestui retur, l-am întîlnit la Mănăstirea Techirghiol pe unul dintre Părinții mei foarte dragi și apropiați, Arsenie Papacioc. Aflase că Părintele Andrei s-a întors și era oarecum „preocupat” să știe dacă avea intenția să reînvie Rugul Aprins. Nu era pregătit pentru asta, s-a grăbit el să adauge. Fiecare își ducea crucea lui, pentru a spune așa. Avea dreptate. Oricum, așa cum am sugerat deja, Părintele Andrei nu revenise în țară pentru a reuni pe cei rămași din Rugul Aprins de vreme ce poziția asumată de el a fost, încă de la început, aceea a Părintelui Ioan cel Străin. Va trebui, în consecință, să ne întrebăm mai degrabă care au fost discipolii lui, cunoscuți și necunoscuți, din țară și din străinătate. Am îndrumat eu însumi spre Părintele Andrei mai mulți studenți și studente care anunțau o vocație monahală autentică. Din fericire, Părintele a confirmat de fiecare dată. Majoritatea au devenit călugări sau călugărițe în mănăstiri ortodoxe din străinătate, în Italia, Franța și Anglia. Sînt, de asemenea, mărturii că astfel de binecuvîntări au fost date și unor călugări și călugărițe catolice, care au văzut în el pe „Starețul de mult așteptat” (în sensul „rusesc”, adică harismatic, al termenului). Una dintre acestea din urmă, Soeur Noëlle Devilliers (pe care Părintele a întîlnit-o în Liban), a devenit chiar sihastră. Ne-a lăsat o mărturie despre această întîlnire, providențială pentru ea, în revista Contacts a ortodoxiei franceze (nr. 203/2003). În ce-l privește pe el însuși, Părintele Andrei a strecurat, tot într-o notă de subsol, că, dintre cei care făcuseră parte din generația Rugului, după știința lui, doar Părinții Benedict Ghiuș și Daniil, Sandu Tudor, beneficiaseră de harisma paternității, transmisă de Părintele Ioan. Se subînțelege că și el însuși. Trebuie, așadar, să reținem întotdeauna în atenția noastră diferența dintre mișcarea culturală și teologică a Rugului Aprins și ceea ce s-a petrecut în însuși centrul ei – Transmisiunea (i.e. Tradiția) „vie” a acestei harisme. O diferență de principiu care, în eventualitatea unei „a doua ediții” a Rugului, rămîne valabilă.
Oare cum ar vedea părintele Scrima viața Bisericii și a lumii dacă ar trăi?
Ceea ce ne-au uimit la Părintele Andrei au fost, între multe altele, încurajările, mai mult decît generoase, pe care ni le adresa cu un aer familiar, de nu chiar fratern. Voia să sublinieze, odată cu ele, rolul esențial al laicilor în aceste timpuri de „final de ciclu” (ceea ce explica, în parte, și ținuta lui cotidiană, civilă de regulă). Îl invoca adesea, în acest sens, pe Sf. Siluan de la Athos. Același curent era prezent, de altfel, și în catolicism. Îl pomenim, astăzi, pe Carlo Acutis, un tînăr laic, al cărui corp neînsuflețit, îmbrăcat în jeans și sweater, a fost găsit „integru”. Ne mai spunea că, dat fiind începutul accelerației timpului (care coincidea, după el, cu debutul războiului din Iugoslavia), o oră de rugăciune acum valorează cît ore întregi de rugăciune în alte timpuri, mai liniștite. Asta da încurajare pentru laici! Ne ruga și să ne rugăm pentru el. Știind că sfîrșitul îi era aproape (fusese supus la Houston unei grele operații pe inimă, garantată doar pentru zece ani), ne anunța că vor mai fi încă doi papi pînă la sfîrșitul acestui „ciclu” (conform celebrei profeții a lui Malachia), și că vechiul lui prieten, Dalai-Lama, este al paisprezecelea și ultimul. În fine, că depinde de noi ca Marea Trecere să se petreacă în pace sau, dimpotrivă, în violență. Printre curiozitățile din biblioteca lui erau și efemeridele, calculate mult după anul 2000. Mai tîrziu, preocupările profetice ale Părintelui aveau să-mi fie confirmate de corespondența lui cu Mircea Eliade, care, à propos, îi propusese să-i succeadă la catedră, la Universitatea din Chicago. Eliade era cel puțin contrariat de insistența Părintelui pentru a descifra „semnele vremii”. În fapt, Părintele Andrei le presimțise (și chiar participase la ele) încă de cînd era la Constantinopol, ca secretar neoficial al Patriarhului Athenagoras. A fost apoi trimis ca reprezentant al Patriarhiei Ecumenice la Conciliul Vatican II și a inițiat pregătirile pentru întîlnirea istorică de la Ierusalim dintre Patriarh și Papa Paul al VI-lea, al cărui apropiat a devenit, de asemenea. Legăturile sale profunde cu Curia Romană au rămas mereu rodnice. Ele au contribuit, decisiv, la pregătirea și reușita vizitei Papei Ioan-Paul al II-lea în România. Preafericitul Patriarh Teoctist a ținut să-i mulțumească pentru această intermediere în finalul slujbei sale de înmormîntare, pe care a oficiat-o la Mănăstirea Cernica. Aria consilierii sale depășea, însă, lumea clericală. Cînd am intrat odată la el în casă, s-a scuzat că era prins într-o importantă convorbire telefonică. Aveam să aflu că vorbise cu doamna De Menil, cu care pregătea un omagiu în memoria ministrului de Externe norvegian, gazda întîlnirilor mai degrabă secrete dintre emisarii lui Yitzhak Rabin și ai lui Yasser Arafat, care au precedat acordurile de la Oslo. Ca un cunoscător de excepție al situației din Orientul Mijlociu, Părintele Andrei a fost unul dintre „contributori”. A încheiat scurt, într-un vădit spirit autoironic: „Cum vezi, dragul meu, se poate face politică internațională și de aici, din Caragea Vodă!”. Preocuparea pentru pace a fost una dintre constantele majore ale vieții sale. Se stabilise pentru o vreme în Liban, ca stareț al Mănăstirii Deir-el-Harf (de arabi ortodocși), tocmai pentru că această țară reprezenta pentru el promisiunea unei mai bune înțelegeri între cele trei religii ale Cărții. A înființat, împreună cu un preot catolic și un profesor musulman, Institutul de Studii Islamo-Creștine, care funcționează pînă astăzi. Toate astea n-au împiedicat, din păcate, izbucnirea războiului civil. Un moment de nesfîrșită tristețe pentru el. A ieșit chiar pe străzi, printre tirurile de mortiere și mitraliere, pentru a clama pacea și fraternitatea. Din fericire, a fost tras cu forța spre adăposturi de combatanții ambelor părți, pentru a-i salva viața. Nu era vorba de o înfrîngere personală, căci nu se îndoia nicidecum de „cea de-a doua venire”. Încerca doar s-o pregătească pe cît posibil în pace. În plus, avea încredințarea tainică în sensul „ultim” al unor întîmplări aparent simple, care scapă, evident, vigilenței mass-media. Iată una dintre acestea: se plimba, alături de Patriarhul Athenagoras, prin Ierusalim, în zilele ce au deschis marele dialog ecumenic între Ortodoxie și Catolicism, cînd a observat că Patriarhul avea privirea ațintită spre ceva sau spre cineva din mulțime, aflat mult înaintea lor. A realizat că era vorba despre un imam, care purta barbă și era îmbrăcat aproape le fel ca el. S-au apropiat încet unul de altul. Apoi, mai repede, și mai repede pînă au fugit să se arunce unul în brațele celuilalt. Astfel de întîlniri în același timp întîmplătoare și mirabile vădesc de o lucrare de taină ce se săvîrșește departe de ecranele televiziunilor și de editorialele ziarelor. Pare că ea, mai degrabă, este cea care ne va salva: lucrarea străinilor.
Interviul este realizat de Pr. Alexandru Ojică și a apărut în revista Apostolia, publicație a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei. Mulțumim pentru permisiunea de a-l republica aici. Versiunea integrală a interviului poate fi citită pe www.dilemaveche.ro.
