Paris, după douăzeci de ani și patru luni
Unchiul meu a reușit să scape din teribilul lagăr ceaușist profitînd de faptul că niște rude apropiate, de origine săsească, trăiau pe la Stuttgart. A profitat de viza turistică pentru a rămîne în Occident, trecînd însă în Franța, unde s-a stabilit și a trăit două decenii. După 1990 nu era vară să nu se întoarcă la Cîmpina, cu Renault-ul lui 20 mare, butucănos și bleumarin, aducînd casete, ciocolate, miros de Occident. În 1998, în timpul ultimului Campionat Mondial de fotbal la care Naționala noastră a luat parte, l-am vizitat. Îmi trimisese invitația printr-un curier, fapt exotic atunci. Doar astfel am obținut viza de călătorie de la Ambasada Franței. Am luat un autobuz pînă la Ulm, unde am stat cinci ore în așteptarea legăturii cu Parisul. El avea un apartament în regiunea pariziană, la Évry, iar timp de o săptămînă vărul meu m-a dus la Paris zi de zi. În noiembrie 2002 am revenit pentru trei zile la Paris de la Geneva, dar ploaia mi-a stricat planurile. M-am întors la Geneva cu geamantanul plin cu mîncare bună, ieftină și franțuzească, ce mi-a ajuns două săptămîni. După 21 de ani și aproape patru luni, maturul și încărunțitul „eu” de acum a călcat, în sfîrșit, pe urmele fostului și tînărului „eu” de atunci. Dar cum mereu am fost în trecere prin Paris, nostalgiile nu au fost deloc puternice și au lăsat loc curiozității de a redescoperi minunatul univers parizian.
Amintirile frumoase, memorabile sînt produse cu ajutorul sau prin intermediul banilor. Iar Paris este un aspirator foarte profesionist al acestora, mai ales pentru cineva care vine din România în scopuri pur turistice. Adunînd și socotind, un city-break la Paris, bine administrat, poate costa totuși mai puțin decît patru zile la schi la Sinaia sau Poiana Brașov. Și nici nu te enervezi pe DN1. Nu știu dacă s-a scris despre raportul atît de sensibil între bani și amintiri, dar cînd ești turist la Paris parcă nici nu mai ești atent la partea financiară, chiar dacă acumulezi regrete tardive (căci oricum nu mai poți da timpul înapoi), de genul „De ce a trebuit să cumpăr un dop de șampanie în Tour Eiffel pentru care am plătit 15 euro?” sau „De ce la localul din Montmartre unde ne-am așezat afară, chiar dacă se întunecase (dar spectacolul piațetei dominate de artiști plastici era prea fermecător pentru a nu fi gustat din plin), am comandat în locul unui pahar de bere obișnuit, oricum la un preț exorbitant pentru un estic, o halbă?“ (cam asta a înțeles, și pe bună dreptate, chelnerul, zîmbind cînd i-am spus la plus grande bière). Un fapt curios, pe care l-am remarcat la Paris după ce îl observasem la Nisa, intrînd în două biserici (Saint Étienne du Mont, din Cartierul Latin, și Sacré-Cœur, de pe Montmartre, unde în acea sîmbătă seară se ținea vecernia): nimeni nu-și mai face cruce. Înțeleg că sînt mulți atei care vizitează catedralele doar pentru a admira aspectul artistic și poate din curiozitate (însă dacă nu crezi în El, atunci care mai este rostul?), dar totuși cîțiva catolici practicanți or fi rămas, poate se aflau în acele momente, concomitent cu mine, în biserică. De ce ei nu se (mai) închină creștinește nu înțeleg. Nu sînt deloc expert în probleme confesionale, dar mi se pare exotic ca singurul creștin care-și face cruci intrînd și ieșind din catedralele catolice să fie un pîrlit de ortodox. Adică eu.
La radio am aflat că președintele Macron era somat de către deputații din L’Assemblée Nationale să ia măsuri pentru a proteja micile biserici rurale, care ar reprezenta cam 20% din totalul bisericilor din Franța, ele degradîndu-se poate și pentru că nu sînt exploatate turistic, iar autoritățile locale și departamentale nu mai au motive să le întrețină, avînd în vedere și aciditatea corectitudinilor de tot felul. Pe la amiază, după ce am urcat în vîrful Arcului de Triumf și am parcurs Champs-Élysées, ni s-a făcut foame, dar din păcate depășiserăm cu mult zona restaurantelor. Am dat colțul palatului care găzduiește L’Assemblée Nationale (termenul de Adunare Națională ne sună ca naiba), unde observaserăm două localuri. Primul era ticsit de lume bună, iar chelnerul ne-a spus că dacă nu avem rezervare nu aveam nici o șansă să mîncăm acolo. Ca și cum am fi mîncat pe spezele lui. Ne-am îndreptat spre un alt local, cu specific italian, din apropiere. Sala de mese de maximum o sută de metri pătrați era arhiplină, iar mesenii stăteau înghesuiți la douăzeci de centimetri unul de altul. Șeful sălii, un francez subțirel și blond, s-a dovedit mult mai maleabil decît cel din primul restaurant, a depărtat cincisprezece centimetri o măsuță de alta și ne-a făcut loc. Odată așezați la masă, după ce am comandat feluri italienești, mi-am ridicat privirea și am constatat că eram înconjurați de tineri volubili, îmbrăcați în costume sobre. Mi-am adus aminte că localul se afla la doi pași de birourile Camerei inferioare a Parlamentului francez. Tehnocrații lucrau probabil pentru deputații francezi. Dintr-o anumită perspectivă mai largă, eram colegi de administrație. Dar ce diferență, mă gîndeam, urmărindu-i cum sporovăiau veseli, între funcționarul francez și cel român! Se aflau probabil în timpul pauzei de prînz și ieșiseră cu alți colegi pentru a dejuna (un alt verb de extracție franceză). Prețurile micului local erau mult peste cele moderate. Cu greu puteai mînca ceva fără să plătești cel puțin 50 de euro. Inevitabil, perfidul și meschinul meu gînd s-a îndreptat către nivelul lor salarial. Mi-am adus aminte de colegi care veneau la birou cu celebrele borcane cu supițe sau ciorbițe, de covrigii mîncați obsesiv sau chiar de un fost coleg care avea o rezervă exagerată de conserve de sardine moldovenești. La prînz, întindea un ziar peste tastatura calculatorului, deschidea o conservă, curăța o ceapă roșie, rupea cu poftă dintr-o franzelă ieftină. Era de preferat să eviți să îl vizitezi la prînz, căci miasmele tradițional valahe erau profunde. Se răspîndeau și pe hol.
Din nou, în cele trei zile petrecute la Paris, mi s-a confirmat senzația avută la Nisa, în octombrie 2021, urmărind matinalele televiziunilor franceze (France 2, TF 1 etc.), dar și numeroasele reclame de pe pereții mai tuturor stațiilor de metrou din Paris (plin cu publicitate la noi apariții editoriale sau festivaluri de teatru, dar evident și la diverse concerte): nivelul cultural al francezilor nu este atît de scăzut cum am vrea noi să credem, iar interesul pentru carte nu a murit. Altfel nu s-ar explica interesul pentru ea, într-o societate liberă și concurențială (atît cît este cea franceză, cu tot cu păcatele ei). Parlamentarii, guvernanții și poate chiar președintele adormit de la Cotroceni ar trebui să știe un alt fapt banal – Parisul nu este cotropit de reclame la casele de pariuri. Fizic, poate că ele există și la Paris, dar eu nu le-am remarcat. Probabil că parizienii nu au ajuns la acest nivel de dezvoltare avansată. Clădirile istorice nu sînt acoperite de imense cearșafuri, pe care vreo pseudo-artistă, pe jumătate dezbrăcată, intens bronzată artificial și surîzînd languros, să facă reclamă la vreo casă a pierzaniei. Iar Zidane are demnitatea de a face reclamă doar la parfumuri fine, și nu la păcănele, cum o fac mulți jucători ai generației noastre de aur, care își vînd imaginea pentru mai puțin de 30 de arginți. Căutînd cîteva volume scrise de Albert Londres, am intrat în magazinul FNAC de pe Champs-Élysées. Secțiunea dedicată cărților era exilată în spate, la intrare fiind expuse spre vînzare tot felul de telefoane, gadget-uri și jocuri video.
Marea dezbatere a societății franceze rămîne cea a reformei pensiilor, impusă de Macron și de guvernul său, care ar vrea să împingă vîrsta de pensionare de la 62 la 64 de ani, spre nemulțumirea puternicelor sindicate franceze. Din fericire, în timpul week-end-ului petrecut de noi la Paris nu au avut loc ciocniri între sindicaliști și forțele de ordine. Am avut noroc. Nu știu cum m-aș fi descurcat dacă nu ar fi circulat metroul. Rețeaua de metrou din Paris este minunată. Chiar fără să știi limba franceză te poți descurca și ajunge practic în toate punctele importante ale capitalei Franței. Uneori este posibil să nu găsești intrarea la metrou pentru că unele piețe sînt foarte vaste (precum cea de la Concorde, unde am fost forțat să întreb un sergent de jandarmi în ținută de campanie, care mi-a răspuns foarte amabil). După ce cinci ani de zile am circulat cu metroul bucureștean (poreclit de noi „șobolan“) îmi vine ușor să mă descurc în orice oraș care are unul. Greu de crezut că vreun hotel acceptabil din Paris se află la mai puțin de două-trei sute de metri de vreo stație de metrou. Noi am găsit unul foarte rezonabil și decent, la mare distanță de centru, dar la numai 50 de metri de stația Convention. Adică la vreo douăzeci de minute de mers cu metroul de Place de la Concorde.
Autoritățile franceze pregătesc intens organizarea Jocurilor Olimpice de anul viitor, fapt vizibil în întregul centru parizian. Un prieten care trăiește de două decenii în oraș mi-a mărturisit că nu își aduce aminte să fi observat atît de multe șantiere deschise concomitent (în Parcul Tuileries se muncea inclusiv duminica la prînz), dar și francezii vor să ofere o imagine admirabilă a culturii și Orașului Luminilor, avînd în vedere transformarea acestor evenimente în vitrine mediatice mondiale. Mă miram, întrebîndu-mă cum de a cîștigat Franța dreptul de a organiza Jocurile Olimpice, avînd în vedere apetența CIO și FIFA pentru tot felul de dictaturi oribile, de la cea a lui Putin pînă la totalitarismul stalinisto-cibernetic chinez. Probabil că Iranul sau Tadjikistanul nu și-au pus mintea cu asemenea nimicuri planetare. Pentru a continua în această direcție, amintesc publicarea unui dosar antirus foarte virulent în revista L’Express. Pe coperta numărului special (numărul 3.737), un pumn galben este amplasat pe un fond albastru, iar mesajul este clar și net: „L’Ukraine doit vaincre” („Ucraina trebuie să învingă“). Această copertă putea fi reperată la toate chioșcurile de ziare din Paris. Dosarul era extrem de solid și competent, cum nu am văzut niciunde în presa românească, publicînd contribuții ale unor nume grele de pe scena intelectuală a lumii libere, precum Jonathan Littell, Anne Appelbaum, Bernard-Henri Lévy, Nicolas Baverez etc. Jurnaliștii de la L’Express, fiind profesioniști, publicau în interiorul revistei inclusiv o hartă a Ucrainei (pe două pagini de revistă!), ceea ce nu prea am văzut în România. Un mic articol, scris Éric Chol, accentua clar: „Non, la Russie n’a pas sa place aux Jeux olympiques de 2024”, în care se deplîngea politizarea/instrumentalizarea Jocurilor Olimpice. „Tocmai în numele acestui ideal al unei societăți pașnice, doritoare să păstreze demnitatea umană, care figurează în Charta mișcării olimpice, conducătorii noștri ar trebui să le spună nu atleților ruși la Jocurile Olimpice de la Paris”. Pe de altă parte, avînd în vedere ezitările, duplicitățile și conversațiile lui Macron cu Putin, probabil că pînă în vara anului viitor va fi găsită (așa cum se întîmplă mereu) o soluție comodă și neinspirată, care va menaja (din nou) orgoliul rusesc. În L’Express era condamnată politica lui Macron, iar un paragraf avea un subtitlu simpatic: „La Kiev, expresia a macrona a devenit virală și înseamnă a vorbi frumos, fără a acționa în nici un fel”. Nu se poate șterge ușor prietenia de odinioară dintre francezi și ruși (cel mai frumos pod peste Sena, construit între 1896-1900, poartă numele țarului antiliberal Alexandru al III-lea, tatăl nefericitului Nicolae al II-lea). Am trecut pe sub acest pod în ultima zi a aventurii noastre pariziene, într-un vas de agrement, care în afara prețului biletului propriu-zis, pentru cinci euro oferea și o cafea, dar și o clătită. Un mic dejun delicios, servit pe puntea ambarcațiunii, ascultînd explicațiile ghidei, observînd barjele care au început să fie din ce în ce mai folosite pentru a transporta mărfurile direct în centrul Parisului. Mai aveam două ore pînă cînd trebuia să revenim la hotel pentru a ne recupera bagajele. Am decis să le petrecem în imensul Parc Tuileries, din față sumbrului Luvru. Soarele revenise generos după ce vineri și sîmbătă se arătase mai degrabă zgîrcit.
(Scriind aceste impresii neserioase, mi s-a făcut sete, am coborît scările și am dat o fugă în centrul Ploieștiului. Fără să vreau am ascultat replica unei doamne spuse soțului ei, de 55-60 de ani: „Haide, că o să-ți placă, mergem cu autocarul și o să fie niște priveliști frumoase, o să vezi că se merită. Știi ce ți-am spus, atîta timp cît mai putem trebuie să mergem să vedem și noi lumea asta...”. Coincidență? Nu cred.)
Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Liber în Europa (Editura Vremea, 2021).
