Părinți la judecată

Publicat în Dilema Veche nr. 986 din 2 martie – 8 martie 2023
image

Și totuși, nu e ușor să pui sub semnul întrebării propriul tău trecut. Răsfoind albume de familie, îi vedeam pe bunicii noștri ca pe eroii care au supraviețuit Marii Terori, care au cîștigat „Marele Război pentru Apărarea Patriei” și care au clădit o țară măreață. Din viețile lor erau făurite legendele – o poveste perfectă despre sacrificiu și vitejie din secolul al XX-lea. Ei au suferit pentru ca nepoții lor să poată trăi în pace (iar „ei” îi includea, bineînțeles, și pe ucraineni).

Totdeauna au existat dezacorduri între părinți și copii; ar fi ciudată o lume în care să nu existe acest tip de neînțelegeri! Ceea ce generația mea a experimentat în plus a fost Revoluția. Mai exact, libertatea profesională adusă de Revoluție. 

Acest text are milioane de variante. În tot Estul – nu numai în biata Românie –, părinții deceniului nouă (1980-1990-) au crezut în veșnicia comunismului și s-au străduit, cu disperare, să-și pregătească odraslele pentru un viitor în acel sistem. Sigur că au fost și părinți care încă de pe atunci își creșteau copiii pentru emigrare: am două verișoare, Patricia și Rosana, ale căror nume de botez au fost special alese pentru a fi „universale“, pentru a nu le fi piedici în viitoarea lor viață de imigrante (și au fost bine alese: nici Patricia din California și nici Rosana din Germania nu se plîng de prenumele lor). Dar, cel puțin în mica lume pe care o cunosc personal, părinții nu gîndeau așa departe; generația lor ajunsese de la sat la oraș, iar minimul pe care ei îl doreau pentru copiii lor era ca aceștia să nu se întoarcă la țară. Dar care era maximul? N-am știut niciodată. 

Atunci cînd îmi judec părinții, și eu, ca și alții, sînt uluit de cît de incapabili s-au dovedit ca părinți. În aparență, toate energiile lor păreau să se concentreze pe mantra „Să nu-mi ajungă copilul la fabrică“. Asta, dacă reușea să rămînă la oraș. Deci, gîndeam eu, cu mintea mea de copil, nu numai „la țară“ era ceva foarte rău, dar și „la fabrică“ era la fel de rău. Și atunci, unde era bine? Nu puteam primi un răspuns la această întrebare, pentru că în fiecare zi părinții îmi veneau înjurînd de la serviciu (tata înjurînd, mama plîngînd... nimic nu mergea, totul se năruia de la o zi la alta în toată România, cum ar fi putut fi altfel în meseria lor de ingineri?!). Cu toate astea, ambițiile lor absurde – așa cum le vedeam atunci și cum le văd și acum – rămîneau neclintite: să scape Mihăiță de „la țară“ și de „la fabrică“. Atît.

Chiar dacă un cititor obișnuit de Dilema veche cunoaște foarte bine sistemul, este posibil ca acest articolaș să cadă și sub ochii unei persoane tinere. De aceea, trebuie să dau cîteva explicații, pentru că altfel închid textul într-o bulă a inițiaților (adică a „bătrînilor“) și nu asta vreau, că n-are rost. Am să fac, deci, ce știu eu să fac mai bine, adică să povestesc ce-am trăit pe pielea mea. Corto y derecho!

Dacă un absolvent de liceu reușea la e-xa-me-nul de bacalaureat, se putea înscrie la examenul de admitere pentru învă-ță-mîn-tul superior. Dacă lua examenul, pleca în ar-ma-tă, la un stagiu militar pe termen redus (TR), care dura nouă luni; după acest sta-giu, începea cursurile universitare și, cu pu-țin noroc, le termina după patru ani și pri-mea o diplomă (în urma altui examen) și o „repartiție“. Acest ultim punct era principala problemă: „repartiția“ era, invariabil, undeva la țară. Așa că tînărul licențiat pleca la gară și de acolo la Țărănoaia, să-și ia în primire primul job. Greul rămînea pe părinți, care din acel moment începeau o foarte lungă trudă de a-l aduce pe „băiat“ înapoi la oraș. Unii părinți reușeau. Alții însă nu, iar odorul lor murea de alcoolism, după cîțiva ani, într-un sat uitat de lume și de oameni. 

Ce se întîmpla însă cu absolventul de liceu care nu reușea la examenul de admitere de la facultate? Se întîmplau lucruri. Nu prea vesele, ba chiar deloc. Pleca și el în armată, dar nu la TR, ci la „trupă“, iar stagiul lui nu era de nouă, ci de 18 luni bătute pe muchie. Dacă absolventul nu era etnic român, avea mari șanse de a fi trimis într-o unitate militară cu totul specială, poreclită „Diribau“, unde nu se făcea instrucție, ci numai muncă foarte grea, pe cele mai periculoase șantiere. Asta nu era tot. La „Diribau“ erau trimiși nu numai minoritarii (sași, maghiari, șvabi, romi, armeni, ucraineni), ci și recidiviștii, cei trecuți prin case de corecții și închisori. Mortalitatea în unitățile „Diribau“ era mult mai mare decît în cele obișnuite. 

După ce scăpa cu viață și primea livretul militar, tînărul absolvent de liceu își relua viața de civil și își căuta (sau mai exact primea, „îi era repartizat“) un job pe piața muncii. Putea să dea an de an examen de admitere la facultate, dacă dorea, dar trebuia să meargă la lucru, zi de zi. Nu avea timp de pregătire. Nu puțini au fost cei care au petrecut zece ani în acest limb. Unii au început studiile universitare la 30 de ani și le-au terminat în jur de 40... li se spunea „tătuci“. Treji, erau triști. 

Și părinții mei, ca orice părinți, erau perfect conștienți de acest sistem și ferm deciși să nu-l lase să mă distrugă. Așa că m-au îndopat cu matematică („La Politehnică se intră mai ușor“). Abia spre sfîrșitul liceului și-au dat seama c-au stricat orzul pe gîște, pentru că de Mihăiță nu se lipise nici un strop de matematică, după aproape zece ani de chinuri de ambele părți (încă din clasa a treia am avut probleme, începînd cu împărțirea, dar ei au refuzat să accepte adevărul. Din punctul lor de vedere, un copil care nu pricepea matematica – încă de la aritmetică – era pur și simplu redus mintal. Nu voiau ca eu să fiu redusul lor mintal. Așa că m-au îndopat în continuare, ca pe-un curcan pentru Thanksgiving). În penultima clipă, adică la sfîrșitul clasei a XI-a, și-au dat seama că adevărata mea menire este să devin doctor veterinar – deci au început să bage bani în meditațiile mele de patologie veterinară. Genetica am învățat-o singur, că-mi plăcea. Dar patologia...

A venit Revoluția și ne-am trezit deodată liberi. Și ei, și eu. Tot sistemul căzuse direct în cap, nu mai existau nici „repartiții“, nici nimic, orice tînăr își putea alege orice carieră dorea, așa că cei mai mulți dintre noi habar n-au avut ce doreau și-au făcut tot ce le ziceau părinții. După ce-am picat examenul de intrare la facultatea de căței, ai mei și-au luat odorul deoparte și l-au întrebat, pentru prima dată în viețile lor de părinți iubitori și pafariști: „Mihăiță, tu ce vrei să faci pe lumea asta?“. 

Eu le-am răspuns că vreau să fiu scriitor și-am plecat la Istanbul, cu două sacoșe de rulmenți; banii lor se terminaseră, odată cu salariile, odată cu institutele de proiectare, odată cu sistemul, iar pentru studii îmi trebuiau fonduri serioase, că Filologia costă (e plină de fete facultatea ceea, iar eu cu ce era să le plătesc băutura? Doar nu voiam să trec prin Filologie ca gîsca prin apă. Un scriitor are nevoie de subiecte!). Am devenit scriitor, da, dar mi-a luat ceva mai mult decît estimasem inițial: în septembrie 1992 am sprintat, iar în ianuarie 2022 am ajuns la potou. Multuț! Cînd Zenon și-a enunțat paradoxul, nu-l cunoștea pe Buzea.

Mă-ntreb cum ar fi fost dacă ai mei aveau dreptate. Dacă nu venea Revoluția. În definitiv, nu era obligatoriu să vină; în Belarus, de pildă, n-a venit nici o revoluție, iar la Minsk se trăia incomparabil mai bine decît la București, atunci în 1989. Bun, scriitor n-aș fi putut fi, dar nici inginer. Cel mai probabil, aș fi devenit fie victimă, fie călău (înclin categoric spre a doua variantă). Mă văd foarte bine în pielea unui securist, a unui activist de partid sau a unui ziarist de la Scînteia, specializat în articole gongorice („Noi și noi succese în agricultura socialistă“). Ca victimă, mă văd fie alcoolic deja mort, fie „frontierist“ (adică condamnat penal pentru tentativa de trecerea frauduloasă a frontierei de stat; înclin categoric spre prima variantă). 

Dar jocul ăsta imaginar este previzibil și plictisitor, cînd e vorba de mine însumi, că n-aș fi fost un personaj în nici unul dintre scenarii. E mai interesant cînd îl joc de unul singur, alegîndu-mi însă un mare scriitor. Cu cît mai mare, cu atît mai bine! Ce-ar fi fost Mircea Cărtărescu, de pildă, fără Revoluție? Sau Radu Aldulescu?

Mihai Buzea este scriitor și locuiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată: Frunza, Editura Polirom 2022.

Mîntuirea biogeografică jpeg
Aurul pur, urina sinceră
Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie.
p 10 WC jpg
Eul adevărat, eul autentic, eul perfect, eul dizolvat
David Le Breton evoca tentația „evadării din sine” ca „soluție la epuizarea resimțită în urma faptului de a trebui să fii în mod constant tu însuți”.
p 11 WC jpg
Autenticitate „Made in China”
Aceste grifonări rapide pe marginea conceperii autenticității în China sînt menite să arate că aceasta depășește antiteza paradigmatică dintre original și fals.
p 12 1 jpg
Autenticitatea românească între războaie: (dez)iluzii
Ce rămîne din subcultura românească interbelică a autenticității?
p 13 jpg
Biografiile culturale ale unui tricou
Un tricou alb de bumbac este la fel de banal, la o adică, și dacă are, și dacă nu are marca Kenvelo inscripționată pe față.
Bran Castle View of Countryside (28536914551) jpg
Pledoarie pentru metisaj
Scuze, dar nimeni sau nimic nu s-a născut dintr-unul…
640px Copyright (Simple English) Wikibook header png
Lista de supraveghere a raportului 301
Grație eforturilor noastre conjugate, România a reușit, după 25 de ani, să nu mai apară pe această „listă a rușinii”.
p 13 sus M  Chivu jpg
Două mesaje de la Greenpeace România
Oare cîți dintre noi nu s-au entuziasmat în fața unei oferte de 9 euro pentru un bilet de avion?
index jpeg 5 webp
„Turiști funerari”
Oare să rămînem acasă este cel mai cuminte lucru pe care l-am putea face spre binele planetei, adică al nostru?
p 10 M  Chivu jpg
Spovedania unui globe-trotter
Dar toate aceasta înseamnă că turismul de masă nu mai poate continua ca pînă acum, ci trebuie reinventat cu inteligență și sensibilitate.
997 t foto AN Stermin jpg
p 12 adevarul ro jpg
„Turiști mai puțini, impact economic mai mare” interviu cu Andrei BLUMER
Să caute destinații mai puțin populare și cu o ofertă bogată de experiențe în natură.
997 t foto Cosman jpeg
„One dollar” și o sticlă de apă
„One dollar”, atît este prețul unei sticle de apă de 0,5 litri în Cambodgia.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 jpg
Surpriza Bizanțului vesel
Nu s-a vorbit niciodată despre sexul îngerilor, în timpul asediului de la 1453 chiar nu avea nimeni timp de așa ceva.
p 13 jpg
„Cred că Cehov e mulțumit de spectacolul nostru“
Cehov este generos, are multe fațete și poți să-i montezi spectacolele în modalităţi stilistice foarte diferite.
p 14 jpg
E cool să postești jpeg
Să-ți asculți sau nu instinctul?
Totuși, urmînd ispita de a gîndi rapid, nu cădem oare în păcatul gîndirii pripite, în fapt un antonim pentru gîndire?
p 10 jpg
Gîndirea artificială pripită: cu ChatGPT la taclale
Gîndirea pripită este un termen folosit pentru a descrie procesul de luare a deciziilor sau de trage concluzii în modul rapid și fără o analiză sau o examinare adecvată.
p 11 Petre Gheorghiu in rolul lui Zaharia Trahanache jpg
Pentru o istorie a „puținticăi (ne)răbdări”
Carol al II-lea: mare pripit, dacă ne luăm după renunțările la renunțările la Tron.
p 12 jpg
Altul mai bun nu avem
Observ că ne trăim viețile de cîtva timp ca într-un proces penal.
p 13 jpg
Judecata pripită, gîndirea automată
Permanent ni se cere acţiune rapidă, reacţie promptă. Şi cînd ne mai gîndim?
p 14 sus jpg
Antidotul judecății pripite
Judecata pripită, aș mai remarca, e nu doar extrem-subiectivă, ci și rareori inocentă, dar ăsta e un subiect pe care o să-l eludez de data asta.
640px Three Democratic bosses of Maryland seated and drinking from mugs   L  to R   George(?) N  Lewis, John S  Kelly, John J  Mahon LCCN2006683418 jpg
O lume a incluziunii e ca un sat mai mare
O lume inclusivă e poate ca un sat mai mare, care se construiește împreună, nu prin demonizare și nu pe Internet.

Adevarul.ro

image
Preotul care a jignit iubitorii de animale primește replica unui călugăr: „Ele nu l-au izgonit pe Iisus“
Mesajele publicate de preotul Matei Vulcănescu despre iubitorii de animale au stârnit controverse. Un călugăr de la Schitul Straja din Hunedoara arată de ce animalele trebuie iubite și nu disprețuite.
image
Fetiță lăsată de părinți în apă fierbinte, moartă în chinuri. Soții criminali au contestat arestarea
Doi soți din Călărași au fost trimiși în judecată pentru omor calificat, pentru că și-au lăsat fiica de 2 ani și 10 luni să moară în chinuri. În rechizitoriul procurorilor se menționează că fetița s-a aflat în agonie timp de mai multe ore.
image
Cum sunt relațiile în care femeia e mai în vârstă decât bărbatul
Într-o lume încărcată de prejudecăţi, rolul bărbatului într-o relație de cuplu este văzut ca fiind acela de a oferi protecție și stabilitate familiei și partenerei.

HIstoria.ro

image
De ce se urau de moarte Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Duşmănia lor apare într-un document de la Vatican!
Vlad Ţepeş, domn al Munteniei în trei rânduri, şi Ştefan cel Mare, voievodul care a condus Moldova timp de aproape jumătate de secol, au avut relaţii sinuoase, în funcţie de conjunctura politică a vremii şi de interesele administrative.
image
Château La Coste, în Provence: ce descoperire!
Ce e, până la urmă, Château La Coste? Un spaţiu magic, construit în jurul unei îndeletniciri cu tradiţie: facerea vinului.
image
Crucificarea lui Hristos i-a apărut în vis lui Salvador Dalí
Dalí a precizat că a avut un vis în care i-a fost dezvăluită importanța înfățișării lui Hristos astfel.