Sistemul sînt eu
Toți sîntem sistemul. Bugetarii sînt sistemul. Securiștii sînt sistemul. Serviciile sînt sistemul. Dați-mi voie să nu fiu în întregime de acord cu nici unul dintre aceste răspunsuri pe care le-am primit ori de cîte ori am pus întrebarea „Bine-bine, pomenim mereu de «sistem», dar pînă la urmă e vorba de niște oameni, că doar nu de Windows, Mac sau Android! Cine sînt oamenii ăștia, cum îi cheamă, unde locuiesc, ce mănîncă? Etc.“ Și nu sînt de acord din motive cît se poate de simple, mai simple decît atomul de hidrogen: dacă „toți sîntem sistemul“ înseamnă că și eu sînt sistemul; ergo, fie mint, fie sînt atît de prost că sînt sistemul și nu știu… fie supoziția este greșită. Cu bugetarii, la fel: cît am fost profesor la o școală de cartier (Berceni!), între anii 1997 și 1999, nu-mi amintesc să mă fi îmbogățit din apartenența mea la sistem, deci mă îndoiesc profund că „bugetarii sînt sistemul“. Mai rămîn securiștii și serviciile. Am cîte ceva de povestit despre fiecare categorie, deși poveștile nu-mi fac deloc cinste.
În iarna 1991-1992, timp de două luni (dacă-mi amintesc bine perioada, e vorba de ianuarie și februarie, deși începutul a fost în decembrie), taică-meu și cu mine ne-am apucat să furăm o fabrică. Afirmația sună umflat, așa că vin cu precizări: persuadat de un influent membru al clanului familial (să-i spunem Marele Securist – MaS), tata și-a dat demisia de la institutul de proiectare unde lucra, m a adunat de pe la fotbal, biliard și motăneală, a convins-o și pe-o pensionară, fostă contabilă, apoi a completat echipa cu Vărul de la țară, absolvent de liceu agricol, calificarea „Operator utilaje“ (adică tractorist). MaS ni i-a trimis în ajutor pe: Micul Securist (MiS), alcoolic terminat; fiul Micului Securist, obez, bulimic și dependent de jocuri de noroc, să-i zicem FiMiS; Curva, care era chiar o curvă, la vreo 45 de ani munciți („Am foarte multă experiență în lucrul cu străinii, după anii de activitate de la Inter“). Planul era să „punem pe picioare“ o fabrică abandonată (?!), aflată undeva în zona de sud-vest a Bucureștiului, apoi să rămînem ca șefi ai noii entități capitaliste, în următoarea formulă: MiS, director general; taică-meu, director tehnic; FiMiS, șeful biroului de exporturi (fabrica urma să producă „numai pentru export“, iar grăsanul susținea că el „știe la perfecție“ limba engleză); pensionara urma să țină contabilitatea afacerii, curva să fie secretară, vărul și cu mine să fim și noi pe-acolo, „oriunde e nevoie de pus umărul la greu“, iar MaS trebuia să supravegheze totul din înălțimea funcției lui din minister (omul era blindat, solid acoperit, nu ca amatorii din ziua de astăzi!). Efectiv, nu știu dacă-mi vine să rîd sau să plîng dezgropînd această amintire, dar, dacă tot m-am apucat…
În cele două luni am muncit cum nu muncisem eu niciodată pînă atunci: ne prezentam de dimineață la datorie, iar vărul și cu mine luam la mînă toate utilajele fabricii, pe rînd: freze, strunguri, raboteze, mă rog, ce era prin secții. Le curățam ca la armată, le lustruiam, le făceam frumoase, apoi le notam numerele, seriile și datele tehnice într-un caiet și-l duceam contabilei. Am spălat podelele, întîi cu motorină, apoi cu detergent, am curățat pereții, am înlocuit geamurile sparte și le-am făcut lună pe cele încă bune, apoi ne-am apucat de depozit: am pus în cutii toate piesele de rezervă, le-am etichetat, le-am aranjat pe căprării – totul scris în alt caiet, hop și cu el la contabilă. Apoi aceeași procedură pentru produsele gata fabricate, iar în final pentru stocurile de materii prime și materiale. Munceam cîte 11 și 12 ore pe zi, căram afară munți de gunoi și de șpan, eram frînți, cu mîinile julite și ochii roșii, dar nu-mi amintesc să ne fi plîns vreodată de ceva, nici el, nici eu: la 20 de ani, resursele-s imense. Cred că, în total, am produs vreo zece caiete.
Bine, nici n-am fi avut cui ne plînge: taică-meu se lupta cu instalația electrică a fabricii (vai de mama ei) și după ce-a pus-o la punct, s-a apucat să verifice funcționarea utilajelor, să le regleze și să le repare, acolo unde era cazul (și era). Nici restul echipei nu stătea degeaba: MiS bea, FiMiS mînca, iar curva făcea cafeluțe. Trebuie spus, totuși, că nici ei n-au primit vreun ban pentru munca depusă în cele două luni, cum n-am primit nici noi ceilalți. Iar cînd totul a fost gata, în fabrică și-a făcut apariția cineva pe nume „domnul Badea“, un om care arăta, cum să spun, ca un securist: înalt, ochi albaștri spălăciți, păr blonziu, cojoc de oaie (cu pielea pe dinafară, cum se purtau atunci), căciulă rusească de iepure (nu de nutrie, ca toți săracii, ca taică-meu, de pildă), și nici un statut. Nimeni nu știa cine e, de ce-a venit, cine l-a trimis, de ce inspectează tot, de ce pleacă cu toate caietele completate de mine și cu registrul realizat de contabilă pe baza lor. În registrul ăla era acum toată fabrica, pînă la ultimul ac.
Domnul Badea a venit și a plecat într-o sîmbătă. Luni, Dacia lui taică-meu ne-a adus iar la muncă, pe mine, pe el, pe văr, pe contabilă, dar n-a mai putut să intre-n curte: poarta era închisă cu lanțurile obișnuite, dar lacătele erau altele. La fel și paznicii: „Unde-i Nea Stelică?“, a întrebat tata. „Nu mai e“, i-a răspuns unul din cei patru (!) paznici care au ieșit din ghereta lui Nea Stelică. Nici cîinii lui nu mai erau (și de cîte ori nu mă hîrjonisem cu ei prin zăpadă, cu Mutu, cu Țiganu, cu Chinezu, cu Chioara!). Paznicii cei noi ne-au refuzat categoric accesul în curte și-n fabrică, iar pentru c-a protestat și-a cerut explicații, tata a primit un scuipat în ochi, prin plasa gardului. Așa s-a terminat mandatul lui de director tehnic. Pe MiS, pe FiMiS și pe curvă nu i-am văzut nici atunci, nici nu i am mai văzut vreodată de-atunci, fuseseră probabil avertizați de „lovitura de palat“ orchestrată de domnul Badea și de superiorii lui. MaS a murit puțin după aceea.
Totul s-ar fi terminat așa, cu taică-meu rămas șomer și căzut în depresie, cu vărul de la țară întors la țară și cu mine întors la golăneala fără scop a generației pierdute, dacă Nea Stelică n-ar fi decis altfel. M-a căutat, m-a găsit și m-a învățat să nu fiu prost, că pe proști îi bate Dumnezeu. Așa că, timp de patru nopți consecutive, eu și vărul am intrat noaptea în depozitul fabricii și am furat cît am putut din piesele de rezervă și din producția finită, din ce depozitaserăm acolo, aranjat în cutii: supape de oțel, bucșe de bronz, șublere, filiere, burghie, rulmenți, robineți, tarozi, ștanțe, matrițe… tot ce-am putut căra. Cînd s-a desprimăvărat, vărul și cu mine am luat de multe ori drumul Istanbulului, încărcați cu marile sacoșe de rafie ale epocii, iar banii au fost suficienți pentru ca eu să-mi pot plăti primul an de facultate și să m-apuc de bișniță serioasă cu Polonia, vărul să-și deschidă un Bar Sătesc, iar Nea Stelică să-și mărite fata.
Toți sînt astăzi morți, în afară de mine. MaS, MiS, grasul, tata, Nea Stelică, chiar și vărul (barul nu i-a adus noroc, a fost înjunghiat într-o încăierare); fabrica e moartă și-ngropată, în locul ei e-acum un cvartal de vile. Contabila presupun că nu mai e în viață după atîția ani, iar de curvă nu mai știu nimic – s-ar putea totuși ca ea să mai trăiască. Am rămas eu, ca să aibă cine spune povestea unei bucățele din industria României, și domnul Badea, ca să fie clar că sistemul n-are moarte, se perpetuează ca paramecii: am avut în septembrie o lucrare de arboristică, la vila unei bogătașe, și-am avut plăcerea să-l întîlnesc și pe socrul dumneaei, paralizat, dar încă viu. El nu m-a recunoscut, poate datorită căștii de protecție cu vizor de plasă. Mai bine: ce-aș fi putut eu vorbi c-un „fost“…?!
Dacă în privința legăturilor dintre bătrînii securiști și sistem e dificil de demonstrat ceva clar, în privința celor din „servicii“ e aproape imposibil, deși adevăru-i limpede ca lumina zilei; ca să nu trec mai departe de cazul meu personal, dau doar trei exemple. Am lucrat cîndva în asigurări, ca om de vînzări, iar șeful cel mare era un bărbat înalt, tăcut, complet ignorant în materie de asigurări, cu aceeași privire ca a domnului Badea. Nu știu s-o descriu, că nu-s poet, dar știu s-o recunosc cînd o văd, și-o văd des; am lucrat altcîndva la un ziar minuscul (Curentul) și-am văzut-o și-acolo, la oameni care habar n-aveau să scrie, dar erau șefi de departamente. Am lucrat în agenții de publicitate și i-am ascultat tăcînd pe diverși domni Badea, toți bărbați înalți, cu haine scumpe și priviri străpungătoare, care nu interveneau absolut niciodată în discuții („Eu nu vorbesc, eu trag concluzia“), mirîndu-mă ca proasta-n vișin: cum ajung toți aceștia pe piața liberă a muncii, cum, prin ce proces de selecție, din moment ce ei nu știu nimic despre nici o meserie, în afară de „meseria“ de director („Eu trag concluzia“)?! Ce patron întreg la minte, ce antreprenor i-ar angaja pe ăștia pe varii posturi de șefi și șefuleți, dacă n-ar fi obligat?
Nu închei înainte de a veni cu propriul meu răspuns la întrebarea „Cine e sistemul?“, și răspund tot printr-o amintire personală: în 1988 am lucrat ca manipulant de lopată la Ferma de Bovine Otopeni (un fel de Gospodărie Agricolă de Stat). Șeful fermei era un ochelarist, un elegant, fost funcționar superior dintr-un minister, pedepsit cu acest job pentru că „călcase pe bec“; cu acest exemplu istoric în minte, cred deci că actualul sistem este alcătuit din rebuturile umane ale diverselor servicii de siguranță națională: dați afară, dar nu lăsați să moară de foame, oamenii-fără-meserie apar din neant pe piața muncii, ca directori, manageri, executivi etc. Fraierului care se întreabă cu voce tare „Dar ăsta cine-i și ce caută aici?“ i se spune „Șșș! E din sistem!“
Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.
