Cum se publică o carte în România
Cel puțin la nivel teoretic, în țara asta este foarte ușor să publici o carte (orice carte, dar pentru discuția de față să luăm exemplul unei cărți de beletristică – un roman, să spunem) dacă respecți Algoritmul. Prin „algoritm“ înțelegem o serie de pași care trebuie parcurși, iar pentru că acest algoritm are și el nevoie de un nume (ca orice pe lumea asta), propun să-l denumim, modest, „algoritmul Buzea“. Pașii sînt în număr de zece, iacătă-i: deschizi calculatorul (1), deschizi un motor de căutare (2), intri pe pagina de Internet a editurii pe care ți-ai ales-o (3), citești cu atenție condițiile cerute de editură pentru redactarea manuscrisului (4), scrii romanul (5), îl trimiți în format Word persoanei indicate de editură (6), aștepți răspunsul (7), te bucuri după ce primești un răspuns pozitiv (8), te apuci de lucru împreună cu redactorii editurii pentru partea de „bucătărie internă“ a romanului tău (9), inviți lumea la lansare și tremuri de teama criticilor literari (10), cărora, dacă ești foarte potent financiar, poți încerca să le oferi șpagă (acest ultim punct este facultativ, ba uneori chiar contraproductiv, dar – din motive de tristă impotență financiară – competența mea se oprește aici).
Desigur, pașii 8, 9 și 10 pot arăta și altfel: te întristezi după ce primești un răspuns negativ (8), trimiți manuscrisul altei edituri (9), aștepți răspunsul (10), îl trimiți unei a treia edituri în caz de încă o respingere (11), apoi unei a patra, a cincea, a șasea și a șaptea (12), iar după al șaptelea refuz fie rescrii romanul cap-coadă (13), fie te apuci de poezii, proză scurtă, dramaturgie sau critică literară (14), pentru că e păcat să renunți (15) dacă tot ai citit articolul ăsta pînă aici.
În ceea ce mă privește personal, i-am ratat pe toți. La „pași“ mă refer – pe absolut toți. M-am apucat de scris în 2004 (Berile de Aur. Un basm cu programatori și avocate) și-am fost gata în 2006, dar n am deschis calculatorul meu (pentru că n-aveam calculator pe vremea aia), nici vreun motor de căutare (nu știam că există), nici pagina vreunei edituri (nu mi-a trecut prin cap că editurile aveau pagină dedicată celor ca mine!). Cînd, în sfîrșit, am citit ce scriseseră acei oameni acolo, am citit după moda românească, adică „în diagonală“ (ce naiba înseamnă asta?!), iar manuscrisul meu nu respecta nici măcar una dintre condițiile editurii (da, le încălca pe toate!). De trimis l-am trimis așa cum numai un psihopat grandoman l-ar fi putut trimite („Domnului director, personal“ etc.), iar de așteptat n am așteptat deloc, iar asta e cea mai mare greșeală pe care o poate face cineva și care o să-l coste cel mai scump: nu mi-a dat prin cap adevărul elementar că omul care-mi citește manuscrisul este plătit să facă asta, iar timpul pe care îl dedică manuscrisului meu este timp mort pentru editură, în cazul în care eu mă răzgîndesc și aleg să lucrez cu altă editură. Sună prea complicat? Nu este: dacă Andrei de la editura X și Victor de la editura Y citesc amîndoi, în același timp, manuscrisul trimis de mine, atunci obligatoriu unul dintre ei îl va fi citit degeaba! Să nu mai zic că dacă semnez în cele din urmă cu editura Z, nici Andrei, nici Victor și nici șefii lor nu mă vor uita niciodată. Bunul Dumnezeu m-a scutit de-a mă face de rîs pînă la capăt, pentru că s-a întîmplat ca – în cazul meu – Andrei și Victor să fie una și aceeași persoană, pentru că multe edituri preferă să externalizeze această muncă (prima lectură a manuscrisului), așa că Andrei & Victor al meu mai întîi s-a înfuriat cînd a primit același manuscris de la două edituri, apoi a rîs în hohote, iar în final m-a sunat și mi-a explicat cum că mi-am făcut-o cu mîna mea. Avea dreptate. Mi-o făcusem, mi-o cam făcusem! Din momentul ăla, toate editurile respectabile mi-au închis ușa-n nas, și pe bună dreptate: cine vrea să lucreze cu necinstiții?! Mai ales pe o piață atît de mică cum e România (cea mai săracă piață de carte din UE, mai săracă decît însăși Bulgaria, zice-se).
Așa că pentru mine n-a existat vreun punct 8. Adică nu: un director de editură m-a mirosit imediat (disperarea are un miros special, ca și încremenirea în proiect, de altfel) și m-a ținut în lesă vreo trei-patru luni, mai lăsîndu-mă să sper, mai lăsîndu-mă să disper, iar în cele din urmă mi-a oferit șansa unei discuții „ca între bărbați“: dacă-i dau trei mii de euro, el îmi publică romanul. Am rămas cu gura căscată. Eu nu aveam bani de pîine (la propriu: mă hrăneam cu cartofii pe care mi-i aduceam singur de la mine de la țară) și el îmi cerea trei mii de euro! Mi-a explicat că doar așa își putea „asuma riscul“ de a publica un debutant, că dacă eram un consacrat, nu-i așa, „nu se punea problema“, dar în condițiile date, riscul trebuia împărțit între editură și autor („Mă urmărești, Mihăiță?“). Oricît l aș fi urmărit, tot nu înțelegeam ce anume risca dom’ director, din moment ce banii din vînzarea cărții îi lua tot el (minus drepturile mele de autor, adică 4%), iar de vînzarea propriu-zisă se ocupau librăriile: el le propunea și acest titlu. Care librărie îl voia, bine, care nu, iar bine. Părea că toată lumea are de cîștigat din afacerea asta, în afară de mine, săculețul în care ar fi trebuit să se afle trei mii de euro, dar nu se afla nimic. Am zis frumos „La revedere“ și-am închis ușa.
Nemaiavînd nimic de pierdut, am sunat mai întîi la o tipografie (Fed Print) și-am aflat cît m-ar fi costat tipărirea pe cont propriu (ceva mai mult de o cincime din ăia trei mii), apoi la marii producători de bere, cu solicitarea de-a mă sponsoriza – solicitare care doar c un ochi foarte exersat poate fi deosebită de „cerșuiala“ în care excelează unele compatrioate de-ale noastre de prin UE. Doamna Alina, de la prima fabrică de bere, a zis că-mi dă bere, dar nu și bani; domnișoara Andra, de la a doua mare fabrică de bere, a zis că-mi dă bani, dar nu și bere; domnișoara Emilia, de la a treia mare fabrică de bere, a zis că-mi dă și bani și bere, dar pe firmă. Apucă-te, Buzea, și fă-ți firmă! Să nu uităm, anno domini 2006; alte vremuri! Azi e de-a dreptul o plăcere să-ți deschizi o firmă față de cum era acum 12 ani (desigur, nici în ziua de azi nu este o plăcere foarte mare, ca să mă exprim politicos). Pe la sfîrșitul lui iulie a fost totul gata, cele trei butoaie de bere ajunseseră în subsolul Casei Universitarilor (acolo m-am decis să fac lansarea, să-ncapă cît mai multă lume, c-aveam așa un presîmț: singurele exemplare pe care le voi vinde vor fi cele de la lansare. Ca orice presîmț care e de rău, și acesta s-a adeverit perfect). De frumos, a fost frumos, că s-au băut două butoaie din trei și s-au vîndut vreo 50 de exemplare din Berile de Aur, ceea ce arată, o dată mai mult, că o lansare nu se face cu prietenii (s-ar presupune că toți scriitorii știu asta, eu zic că mai degrabă fiecare învață pe pielea lui!). Încă vreo cîteva exemplare am mai trimis eu pe la revistele literare, ca să am conștiința datoriei împlinite, iar pe restul le-a depozitat taică-meu în boxa lui din subsolul blocului, numai bine ca să se răzgîndească după cîteva zile și să le urce la loc în apartament, pe motiv că „acolo le rod șoarecii“. După ce-a murit și bietul tata și-a trebuit să vînd tot, lăzile cu Berile de Aur au rămas ultimele în apartamentul gol, neavînd eu nici cea mai vagă idee ce să fac cu ele. În cele din urmă soluția a venit de la domnul Mariani, omul de serviciu al blocului, care s-a oferit să le ridice personal și să le ducă la biserică (domnul Mariani era penticostal, proaspăt convertit, foarte zelos), unde (zicea el) „Este loc destul“ și „Îs oameni cu frica lui Dumnezeu“. Nu prea înțelegeam ce urmează să facă cei cu frica lui Dumnezeu cu „berile“ mele, pînă cînd m-am dumirit că domnul Mariani era analfabet și nutrea un respect aproape religios pentru cărți, neavînd prea limpede în minte distincția între „cărți“ și „cărți sfinte“. Am încercat să discut cu el, aproape că s-a supărat pe mine: „Da’ de ce vorbiți așa, domnu’ Mihăiță? Ce, astea nu e tot cărți?!“ Am renunțat la discuție și l-am îmbunat cu 50 de lei.
Nu-i nimic de rîs în toată afacerea asta cu Berile de Aur. Atunci am învățat cum se scrie o carte, cum nu se scrie o carte, cum se face o firmă, cum se obține o sponsorizare, cum se lucrează cu o editură profesionistă și cum nu se lucrează cu o editură pusă pe ciupeli. „Algoritmul Buzea“ nu are nimic umoristic în el, e de urmat, nu de zîmbit. Ca-n toată lumea, și-n România scriitorii-s tot mai mulți, iar cititorii-s tot mai puțini; dacă chiar vrei să debutezi, de ce să pierzi timpul?
Mihai Buzea este ziarist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Povestea lui Vasile Pogor (Editura Muzeelor Literare, 2018).
Foto: Leonid Pasternak, The Passion of Creation
